Au adoptat trei frați și i-au ajutat să devină olimpici la muzică! Povestea unui cuplu care timp de opt ani nu a putut avea copii

,,Suntem căsătoriți din 2002. Ne-am dorit copii, mai ales că după absolvirea Facultății de Litere și Teologie am fost timp de doi an profesoară de religie la copii de clasele I-III. Deși niciunul dintre noi nu are un diagnostic clar de infertilitate, eu nu am rămas niciodată însărcinată”.

separator

,,În martie 2010, când nașa noastră, medic pediatru și homeopat în Timișoara, ne-a vorbit despre cazul unui băiat cu dublă fractură de femur, ne-am urcat în mașină și ne-am dus să-l vedem. Era internat în spital la Timișoara, operat și cu tijă, cu piciorul în ghips. Surpriza a fost că el mai avea doi frați, pe care nu-i mai văzuse de patru luni și despre care ne vorbea cum își dorește să vină să-l viziteze la spital”.

Cei trei frați aveau 7 ani, cel mare, și 5,5 ani, gemenii. Povestea este însă unică prin deznodământul ei: violențele tatălui asupra copiilor au culminat cu o dublă fractură de femur pe care i-a produs-o unui copil, lăsându-l să zacă câteva zile în această stare. Copilul s-a umflat, a făcut septicemie, iar o vecină a chemat ambulanța, profitând de absența tatălui de la domiciliu. În acel moment a început salvarea lor: ambulanțierii au raportat abuzul, s-au sesizat organele de anchetă, iar copiii au fost preluați de Direcția de Protecție a Copilului.

Și întorcându-ne la „viața” lor de dinainte de a-i cunoaște, dacă bătăile erau la ordinea zilei, mâncarea lipsea cu zilele, grija părintească, dragostea, educația, igiena – de asemenea. Vă puteți imagina copil de 7 ani care să cântărească 19 kg, iar gemenii de 5 ani și jumătate să aibă 13, respectiv 15 kg? Îi îmbrăcam cu haine de 4 și 6 ani, care le erau mari. Dar retardul nu a fost doar fizic: acești copii nu înțelegeau ce vorbim cu ei.

După ce i-am vizitat și pe frații lui, aflați într-un centru de plasament de urgență, am realizat că ei sunt de nedespărțit! Au fost uniți în suferință și nu am avut nicio clipă impresia că le-ar fi mai bine despărțiți, dimpotrivă! Din momentul în care le-am aflat povestea și i-am văzut cât de vulnerabili erau, ne-am simțit datori să-i ajutăm cumva. Prima dată, ca să-i cunoaștem pe frații din centrul de plasament, i-am luat în oraș, la o vizită. După acea vizită, am început să ne informăm ce presupune un proces de adopție, pentru că (da!) nu eram în temă! Nu ne-am gândit la adopție niciodată înainte de a-i cunoaște pe acești copii! Ei ne-au sedus cu inocența lor, cu frățietatea lor. Au bătut la ușa sufletului nostru și le-am deschis! Și viceversa.

Nu se văzuseră de jumătate de an. Ne-am hotărât să-i reunim la o mănăstire de lângă Timișoara, să punem început bun misiunii noastre. Era Joia Mare când ne-au fost încredințați de către DGASPC.

Despre mama lor biologică nu știm decât că și-a dat acordul pentru adopție, fiind găsită de poliție, pentru că ea fugise de acasă când gemenii aveau 2 ani. Și ea a fost victimă a violențelor tatălui, dar gestul ei a fost unul extrem: abandonul copiilor nu are nicio scuză. Drumul până la București li s-a părut nesfârșit. Am serbat Paștile în acel an cu sufletul plin de gratitudine față de minunea care ni se întâmplase tuturor. La copii a venit pentru prima dată Iepurașul de Paște…

Nu am căutat ”talentul”, ci ceea ce le făcea plăcere. Am observat că le plăceau poveștile animate, pentru că erau nemișcați de la început până la sfârșit în timpul vizionării. Nici musca nu se auzea când le puneam un DVD. Asta i-a ajutat să învețe cuvinte noi, să-și concentreze atenția urmărind o poveste de la un capăt la celălalt, să ciulească urechile la sunetele plăcute ale muzicii din filmele bune de animație pentru copii. Am trăit o a doua copilărie urmărind împreună cu ei acele povești.

Am prins curaj și m-am interesat cum am putea să vedem dacă nu ar fi buni la vreun instrument. Au dat examen la Școala Gimnazială de Muzică și Arte nr. 4 din București și, în urma unei pregătiri prealabile au fost admiși, cel mare la pian, iar gemenii, la vioară. Așadar, în toată perioada gimnaziului, pe lângă cursurile școlii normale, au fost în paralel și elevi ai acestei școli de muzică.

După primii doi ani de studiu, au început să apară și roadele. În fiecare semestru au câte 2-3 participări la concursuri organizate de școlile și colegiile de muzică, atât în București, cât și în țară. La concursuri s-au obișnuit deja cu locul I, sau I Special, sau I de Excelență.

La olimpiada din București, de la începutul lui martie, băiatul cel mare a obținut premiul II la contrabas, iar gemenii premiul III la violă. Iar la concursul ”Tinere Talente”, organizat de Fundația Lira Humanitas, pe 11 martie, la contrabas au primit premiul I, iar la viole premiul I de excelență.

Astăzi, pe 31 martie 2018, familia noastră sărbătorește opt ani de când i-am adus acasă pe cei trei copii ai noștri. Opt ani de misiune și fericire de a fi părinți adoptivi. Opt ani denși, în care suferințele copiilor s-au atenuat, retardul fizic și intelectual a fost recuperat, iar inimile noastre, ale părinților, sunt pline de recunoștință față de Dumnezeu. Peste 10 ani sper să fie mai frumoși, mai luminoși, mai împliniți. Ne rugăm lui Dumnezeu să ne țină sănătoși pe toți, ca să vedem cu propriii ochi roadele investiției sufletului nostru.”

Poți citi articolul integral aici.

alte Articole interesante