Experiment. A luat decizia de a nu mai țipa la copii o săptămână și iată ce s-a întâmplat apoi!

Deși există numeroase ghiduri elaborate de către specialiști, menite să ajute părinții în educația copilului, violența verbală în raport cu cei mici rămâne o problemă actuală. Datele statistice arată că doar 10% dintre părinți le vorbesc copiilor pe un ton liniștit, fără să ridice vreodată vocea ori să-și supună copiii violențelor verbale. Pe de altă parte, folosirea injuriilor și a strigătelor sunt la fel de dăunătoare ca bătaia.

separator
maxresdefault

Țipetele afectează copiii pe plan emoțional, pot împiedica implicarea voluntară și degajată a acestora în diverse activități sau, dimpotrivă, le pot trezi agresivitatea.

Blogger-ul și scriitoarea Christine Antus, mamă a trei copii, într-o bună zi, și-a dat seama că nu are niciun sens să țipe la copii, pentru că ei oricum nu vor asculta. Prin urmare, a decis să vadă ce s-ar întâmpla în cazul în care nu ar mai țipa la ei.

Iată rezultatele experimentului!

,,Nu vreau să critic anumite metode de educare a copiilor folosite de părinți. Recunosc, am strigat la copii din diverse motive. Atunci când îmi pierd răbdarea, eu strig. Și asta face rău pentru toată lumea. În acest caz ar fi bine să facem ceva în privința asta. Am decis sa nu mai strig o săptămâna pentru a vedea care sunt rezultatele. Și iată ce s-a întâmplat!

1. Copiii m-au ascultat doar când eram calmă

La inceput, desigur, acestia se simteau nedumeriți, nu știau ce se intâmplă, la fel și eu. Se uitau în jur, în căutarea unor camere de luat vederi, crezând că li se face vreo farsă. O minune s-a întâmplat! Copiii și-au dat seama, la un moment dat, că eu vreau să le cer ceva într-un mod calm.

2. Vorbeam mult cu mine însămi

Din cauza propriei mele interdicții de a striga, a trebuit să fac un mare efort personal. Îmi făceam treburile casnice mormăind în sinea mea diverse nemulțumiri pe care le aveam, cum ar fi refuzul copiilor de a învăța să se încalțe singuri ori frustrarea mea atunci când ei nu reușesc să-și pună încălțările timp de mai bine de 15 minute etc.

3. Nimeni nu arăta capricii atunci când ceream să fie strânse jucăriile

Poate pentru că venele mele nu mai pulsau amenințător pe frunte, anunțând un cataclism universal.

4. Țipetele mele s-au transformat în dansuri sălbatice și sunete ciudate

Când simțeam că sunt gata să strig, începeam să sar prin cameră, scoțând diverse sunete ciudate, iar copiii se uitau uimiți la mine.

5. Copiii îmi iertau eșecurile

„Nu-i nimic grav, mamă, e în regulă. Data viitoare doar trebuie să vorbești cu o voce normală!”, spuneau ei. Nimeni nu posedă o astfel de capacitate de a ierta, precum copiii mici.

6. Deseori respiram adânc

M-am antrenat să fac respirații profunde, încât, acum, cred că aș putea să iau premiul mare la concursul de înot.

7. Am coborât la nivelul copiilor mei

Când simțeam că eram pe cale să explodez, mă așezam în genunchi și priveam în ochii lor, explicându-le ce doresc de la ei. Ei repetau de fiecare dată că ochii mei sunt căprui și că am pistrui pe nas.

8. Număram mult în gand

Până la 10, la 20. Adesea, copiii numărau cu mine odată, săltând. De obicei, număram până ne luam gândul de la subiectul respectiv.

9. Uneori părăseam camera

Uneori, pur și simplu a trebuit să mă ascund într-un dulap întunecat, pentru a-mi aduce emoțiile în ordine.

10. Am devenit mai apropiată de copiii mei, la fel și ei

Da, exact! Nimănui nu i-ar placea să stea lângă un dragon care scuipă flăcări.

Comunicarea normală, fără strigăte, presupune o muncă constantă și pot spune că, cu fiecare zi ce trece, fac progrese. Având în vedere că reprezint un model de comportament pentru copiii mei, încerc să le vorbesc liniștit și să mă comport într-o maineră în care aș vrea să se comporte și ei. Strigătele sunt cu mult mai puțin eficiente pentru familia mea decât tăcerea. Am învățat împreună să ținem în frâu, mult mai bine, orice conflict, chiar dacă, pantofii, la fel ca înainte, copiii încă îi încalță foarte greu…”

alte Articole interesante