Pe 12 iunie, fiul actriței, Alexandru, a fost omagiat. La un an de la venirea pe lume a micuțului, Adela Popescu își amintește cu mari emoții momentele în care a devenit pentru prima dată mamă. Cum a debutat travaliul, semnele de alarmă ,,falsă”, ,,nasc sau nu nasc astăzi”, durerile nașterii, anestezia, prima întâlnire cu bebelușul – experiența relatată de către actriță a emoționat multe dintre mămicile care s-au regăsit în cele povestite mai jos.
Iată ce a dezvăluit Adela Popescu pe blogul ei. Cum a fost acea zi de 12 iunie 2016, când a devenit mamă?
,,Eram pe terasa prietenilor nostri, cei ce urmau sa devina nasii lui Alexandru, si urmaream cu sufletul la gura meciul Romania-Franta.
De vreo doua zile incepusem sa am niste dureri de spate, dar care cedau la no-spa. In seara aceea insa se intensificasera si Anca Sultan, medicul meu, mi-a spus sa o sun neaparat in cazul in care se ingroasa gluma.
-Ma, iubire, am niste dureri de spate ce vin ca niste valuri. Cred ca vreau la maternitate. Asa, de control.
-Iubita, mergem, dar stai sa se termine meciul.
Va dati seama ca nici eu nu ma arcuiam de durere, deci nici el nu avea cum sa creada ca a venit momentul.
E drept ca eram deja in 39 de saptamani si 4 zile, insa imi imaginasem momentul asta in fel si chip, dar niciodata asa.
Eram pregatita pentru dureri de burta, nu de spate. Banuiam ca mai intai mi se va rupe apa si asa voi intelege ca e cazul sa zburam la spital. In fine, nu credeam sub nicio forma ca bebelusul e pregatit. Nu in seara aceea.
E drept ca Bobo, fratele meu, prezicatorul familiei, imi spusese sa ma pregatesc caci pe 11 voi naste.-Da, ma, bine.
Am plecat la Medicover. M-a primit medicul de garda si dupa control a zis sa raman peste noapte acolo.
-Nuu, nu e cazul, nu o sa nasc azi. Daca ma doare in continuare, vin maine la prima ora.
-Domnisoara, nu va las sa plecati, capul e foarte jos, nu aveti inca dilatatie, dar poate sa se angajeze in orice moment.
Am fost invitata intr-un salon, m-am schimbat frumos in camasuta de noapte, linistita ca voi dormi bustean cine stie pana cand. I-am spus lui Radu sa mearga linistit acasa la Ciu si ca il sun eu daca e ceva.
-Iubita, sigur?
-Suta la suta. Nu nasc azi.
Asistentele dragute au venit si mi-au pus pe burtica aparatul de monitorizare.
-Sa stiti ca aveti contractii, dar sunt mici. Si nu sunt nici regulate.
-Normal, zic, nu nasc azi.
Sa dorm nu prea imi venea, asa ca am cerut parola de wifi sa ma uit pe telefon la The Good Wife. Eram cu inima stransa ca nu stiam ce se mai intampla cu Alicia si William.
Dupa nici jumatate de ora a inceput furtuna. Dureri cumplite de spate, jos de tot, cu o ritmicitate de 3 minute intre ele.
Apas butonul si spun asistentei ca ma doare rau si daca e posibil sa imi faca un calmant.
-Domnisoara, durerile de nastere nu trec cu calmante.
-Ba trec, ca eu nu nasc azi.
Mi-au facut un calmant injectabil.
Nimic. Dupa o vreme intravenos. Nimic.
Mi-am dat seama ca se apropie.
Problema era ca aparatul de monitorizat nu era de acord cu noi. Contractiile erau mici, dilatatia zero, eu simteam 100.
Ma internasem la 01:00 si 4:00 dimineata ma gasea chircita de durere.
-Domnisoara, o sunam pe Anca.-Nu ,nu, mai lasati-o sa doarma ca a fost de garda toata ziua si oricum eu tot nu cred ca nasc azi.
Asta in cele 3 minute cat era bine intre durerile infioratoare pe care le simteam.
Medicul de garda a venit sa ma vada si a costatat ca mi se rupsese apa, insa nu aveam deloc dilatatie.
-Cum??? Dar eu nu mai pooot! Plangeam si nu intelegeam ce sa intampla.
Am pus mana pe telefon si l-am sunat pe Radu.
-Iubireee, nu mai pooot! Durerile sunt cumplite, nu pot nici sa respir. Vino repede!
A venit si Anca.
-Mai, de ce nu ai sunat? Stiam ca esti obosita si oricum nu credeam ca nasc azi.
-Ba o sa nasti azi.
-Caaaand??? Ca nu mai pot!
-Uite, contractiile tale acum sunt de 30 la suta. Ca sa se dilate colul si sa impinga copilul, trebuie sa ajungi la 100 la suta.
-Cuuum? Vor fi de trei ori mai puternice??
Dar nu mai poooot!
Si iar ma chirceam intr-o durere surda atat de mare incat nici sa tip nu puteam.
-Travaliul tau poate sa dureze foarte mult.
-Cat?
-Nu putem stii niciodata, dar au trecut 5 ore si tu ai dilatatie 1.
Rezisti?
Ajunsesem sa am contractiile la doua minute cu o intensitate de nedescris la dilatatie 1. Nu puteam sa imi imaginez cum poate fi la dilatatie 10. Egale cu moartea…
-Sa facem epidurala, va rog.
-Nu putem la dilatatie 1.
-Doamne, ajuta-ma! Ce sa fac?
Copilul e bine?
-Da, copilul e bine.
-Atunci nu fac cezariana.
Marturisesc ca gandul acesta mi-a dat tarcoale de la un punct incolo, dar mi-am promis ca voi face asta doar daca puiul ar avea de suferit altfel.
Se facuse 7 dimineata, eu eram aproape lesinata.
Venisera deja la spital Radu, familia mea si cativa prieteni.
A intrat Anca in salon si mi-a spus ca cel mai probabil cel mic apasa cu capul pe terminatiile nervoase ale coloanei si ca ceea ce simt eu nu sunt de fapt contractii de nastere intru totul.
Dupa inca un control a constatat ca aveam dilatatie 3 asa a chemat asistentele sa ma duca in sala de nasteri.
-O sa iti facem epidurala. Te va relaxa si cel mai probabil dilatatia se va instala mai repede.
Deja nu mai puteam sa vorbesc. Eram epuizata dupa cele 6 ore teribile.
In scaunul ce ma transporta spre sala ma rugam la Dumnezeu sa trecem cu bine peste asta si eu si bebelusul meu.
Moasa Adina, optimista, a zis „la 11 suntem gata”. Era abia 8…
In pauza de un 1 minut dintre dureri mi s-a administrat epidurala. O doza mica. Am simtit cum se instaleaza pacea.
-Dormi, esti epuizata si am nevoie de tine in forta pentru expulzie.
Am adormit.
Dupa o ora, trezita de durerea ce se reinstala, dilatatia era deja 5.
Dupa inca o ora ajunsese la 8.
Grija mea era sa ii scriu lui Radu care umbla panicat pe culoare. Stiam ca vrea sa asiste la nastere.
A venit in salon.
A iesit lacrimand. Si-a dat seama ca nu o sa poata.
Echipa prezenta in salon, Anca Sultan, medicul meu, Adina, moasa si anestezista Cristina Carbune, am simtit ca sunt ingeri trimisi de Dumnezeu.
In acele momente stii ca te lasi in voia lui si te rogi asa cum nu ai mai facut-o vreodata.
Dincolo de ajutorul medical, felul in care s-au purtat cu mine, cuvintele blande dar si hotarate la nevoie, au facut mai mult ca orice in acel moment unic din viata mea.
-Anca, a inceput sa ma doare rau. Anca, nu mai pot.
Te rog, mai vreau o doza de anestezie.
-Nu se poate, trebuie sa nastem impreuna.
-Iubito, pune tu picioarele aici, ne apropiem. A zis moasa Adina.
Facem asa. Cand esti in varful intensitatii contractiei tragi aer tare si impingi. Faci asta de trei ori consecutiv.
-Gata, nasc? Gata? Doamne, te rog, fii cu mine.
Expulzia… cel mai intens moment din viata mea. Stii ca viata puiului tau depinde de acea clipa. Nu e loc de menajamente si de intarzieri.
Pe viata si pe moarte.
Hai, Adela! Hai!
Doamne, cred ca nasc azi, fii cu mine!
Dupa trei contractii a venit. Un urlet puternic a fost primul semn ca totul e bine cu puiul meu.
Mi-a fost pus pe piept.
Plangeam in hohote. Dragostea mea, dragoste mea…
Dupa putin timp mi l-au luat. Va rog, aveti grija de el!
Nota 10, Alexandru!
Pe 11.06 la ora 11:06 venea pe lume inima mea.
Astazi… un an de atunci.
Te iubim!”
