Povestea unei românce căsătorită cu un arab: ,,Urlam fără încetare și îl imploram să îmi aducă îngerașul acasă”

..Într-o seară, în timp ce eram acolo, răsfoind prin lucrurile fetiței am găsit un jurnal în care scria “Sunt cel mai nefericit copil de pe pământ. Nu mă iubește nimeni și sunt pe un drum fără sfârșit”. M-am căsătorit în urmă cu 13 ani cu un arab din Palestina, fără a ști ce poate implica o astfel de relație”, își începe povestea femeia.

separator
asss

,,Numele meu este Birdea Margareta, locuiesc în Cluj și vreau să fac publică povestea mea, care o să vi se pară ruptă dintr-un film”, scrie aceasta.

,,Eram o fata de la țară fără experiență de viață și foarte naivă. Nu știu dacă aș putea să spun că am avut perioade de fericire alături de el, din cauza incompatibilității dintre noi și a modului total diferit de viața cu care era obișnuit fostul meu soț. Din punctul lui de vedere și al majorității cetățenilor de origine arabă, femeia este acel obiect de care se folosesc pentru a le face menaj, mâncare și nu în ultimul rând copii, cât mai mulți dacă se poate…

Eram disperată pe măsura ce trecea timpul deoarece conștientizam că mi-am distrus viața. Îmi venea greu să divorțez. Mă gândeam cum voi fi privită de lumea din jur… Chiar și mama mea care îmi era foarte apropiată îmi spunea că trebuie să îmi duc crucea, că nici altul nu este mai bun…
Eram anul întâi la facultate când m-am căsătorit. Eu nu aveam voie să ies nicăieri cu colegii, dar cel mai grav era că nici el nu mă scotea nicaieri. Eram supărata, dar în prostia mea mă gândeam că voi face tot ce îmi stă în putință pentru a rămâne alături de bărbatul cu care m-am căsătorit.

Așa că, după 2 ani, la insistențele lui, am fost de acord să facem un copil. Credeam că acest lucru îl va schimba, credeam că își va schimba modul de viață de dragul copilului. Mă înșela însă cu cine îi ieșea în cale. Iar eu parcă mă încăpățânam și mai rău și parcă și mai tare mă ambiționam să lupt pentru el. Eram într-o continuă competiție cu femeile din viața lui. În anul 2001, a venit pe lume fiica noastra Sarah, o minune de copil… dar, din păcate, schimbări în bine nu erau la soțul meu. Eu mă împărțeam între școală și fetița mea, care era și este totul pentru mine.

În anul 2009, după multe insistențe am fost de acord să las fetița să plece în vacanță la bunicii din Palestina, însoțită de cumnatul meu, soția lui (tot româncă) și fetița lor. Eu și sotul meu am rămas în România.

Deși inițial șovăiam și nu prea eram de acord să o las să plece cu rudele, până la urma m-a convins că va fi doar pentru o perioadă de două săptămâni pentru ca fetița să-și cunoască mai bine bunicii și verișorii…
După o săptămână, primesc însă vestea că vrea să plece și el în Palestina la familia sa și promisiunea că se va întoarce împreună acasă cu fetița.

Până aici nimic de bănuit… În acea perioda, eu aveam o afacere care mergea foarte bine și nu puteam lipsi de la serviciu. După zece zile, timp în care vorbeam zilnic cu fata mea la telefon și nu bănuiam nimic, îmi spune că a decis să lase copilul acolo un an la școală ca să învețe limba.

În acel moment am simțit că cerul s-a prăbușit peste mine. Eram disperată. Urlam încontinuu și îl imploram să îmi aducă îngerașul acasă. Din păcate, zilele treceau și mă lăsa să vorbesc din ce in ce mai rar cu fetița mea. Eram înnebunită… Simțeam că nu vrea să o mai aducă, iar pentru mine acest lucru înseamna sfârșitul lumii. Când vorbeam cu fetița la telefon, plângea. Iar el mă amenința spunându-mi că dacă o mai fac să plângă, nu ma mai lasă nici măcar să vorbesc cu ea.

Nu puteam dormi, nu puteam mânca. Plângeam încontinuu. Nu știam unde să mă duc și ce să fac pentru a-mi recupera copilul. Așa că am început să bat la toate ușile posibile pentru a cere ajutor (ambasada, consulat, poliție, ministerul de externe, avocați, procurori, judecători etc.), dar cu fiecare vizită a mea la toate aceste instituții veneam acasa tot mai disperată. Mi se spunea foarte politicos că, din păcate, nu se poate face nimic. “Nu exista acord între Romania și Palestina și nu se poate interveni în nici un fel”.

Dupa trei luni, soțul meu s-a întors acasă singur, asigurându-mă că o va lăsa acolo doar un an. L-am urât din tot sufletul meu. L-am urât pentru ce mi-a facut atât mie, cât și îngerașului meu care plângea încontinuu.

Simțeam că nu vrea să o mai aducă, speram totuși că îi va fi milă de ea și de mine. S-a întors după un an în Palestina spunându-mi că o va aduce înapoi acasă și e fetița la întoarcere. Eram în al noualea cer. Aveam speranțe că îmi voi strânge iarăși puiul în brațe.

La o săptămână după ce a ajuns acolo, iarăși mi-a dat o veste bombă: a hotărât totuși să o mai lase un an acolo. Toate visurile mele s-au spulberat într-o secunda. Eram aruncată la pământ!!!”

Citește continuarea pe secretulcunoasterii.ro!

loading...
alte Articole interesante