În amintirea lui Viorel Mardare! Mărturisirile regizorului despre lupta cu boala crâncenă

Regizorul moldovean Viorel Mardare a pierdut lupta cu cancerul în luna martie 2019, la vârsta de doar 37 de ani. După trecerea în neființă a talentatului regizor, pagina sa de socializare, de pe facebook, Viorel Posmotrel, a devenit un colțișor de amintiri prețioase în memoria tânărului cineast.

separator

Într-un interviu realizat de către echipa de la Tv8.md, la câteva luni de la aflarea diagnosticului, Viorel mărturisea, răpus de boala cumplită, dar totodată cu un suflet atât de senin:

,,– Ziua în care ai aflat că ești bolnav, ți-o amintești?
– Mi-o amintesc (zâmbește sarcastic). Era o zi frumoasă de vară, eram la o clinică din Germania, am plecat într-acolo cu domnul Sergiu Prodan pentru a obține un diagnostic, și diagnosticul a venit cam târziu, pentru că primul lucru pe care l-au făcut nemții a fost să mă izoleze în carantină presupunând că am tuberculoză”.

,,Și atunci eram într-atât de prost, încât mă rugam să n-am cumva tuberculoză (zâmbește) – atât de strașnică părea această boală tratabilă. Și m-au izolat într-atâta, că Sergiu Prodan trebuia să intre să mă viziteze îmbrăcat ca un cosmonaut, ca în filmele science fiction, când apar extratereștrii pe pământ și oamenii de știință merg echipați să-i verifice, într-un fel de semiscafandru – într-atât de eficient, într-atât de serios se luptă în Germania cu tuberculoza. După două zile au descoperit că nu o am. Am mai așteptat câteva zile diagnosticul final, pentru ca „într-o bună zi”, ziua despre care vorbim, să intre Sergiu Prodan împreună cu doi doctori în salonul în care eram… Domnul Prodan avea ochii plânși. Atunci mi-a fost clar care este diagnosticul (zâmbește).
Evident, primul lucru pe care-l faci este să te superi pe Univers, să te întrebi: De ce eu? După care te calmezi puțin și începi să analizezi cam ce-ai făcut ca să ajungi la asta…
Eu cred că boala asta este o loterie, doar că eu am cumpărat cam multe bilete ca să particip la dânsa.
– Te-ai supărat pe el? Pe Bojica, așa cum obișnuiești tu să-i spui?
– Eu l-am supărat de mult mai multe ori.
– De ce crezi că ți-a trimis această lecție?
– Nu pot decât să sper că este una dintre lecțiile când profesorul își dojenește elevul favorit. Pentru că până acum Bojica a fost prea bun cu mine și cred că m-am cam relaxat. Și precum un profesor la școală îi dojenește mai cu seamă și este mai dur cu elevii la care ține, sper că este un caz similar, că-i cam aceeași…
– Ce te-a învățat această boală?
– M-a învățat că toate lucrurile trebuiesc făcute aici și acum, că nu ai dreptul să amâni nimic, că n-ai dreptul să spui că las că oi face la anul. Acest „la anul” s-ar putea să nu vină niciodată. Și nu-i vorba doar de proiecte mari, grandioase, planuri pe viitor. E vorba de chestii micuțe: să spui cuiva „Te iubesc”, să spui „Mulțumesc”. Apropo, nu voi ezita acum să mulțumesc familiei, prietenilor, prietenilor virtuali, necunoscuților, tuturor oamenilor care m-au ajutat pe mine – din păcate n-am avut încă posibilitatea să mulțumesc tuturor. N-am cuvinte pur și simplu să exprim recunoștința față de toată lumea, lume neașteptată câteodată, oameni la care nu te-ai fi gândit vreodată că ar putea fi într-atât de omenoși: Vă mulțumesc tuturor, și în afară de „Mulțumesc” nu mai am nimic, nu știu ce aș putea să Vă ofer. Un simplu „MULȚUMESC”, dar eu cred că aceste mulțumescuri spuse la timpul potrivit este una din lecțiile pe care le-am învățat de la această boală.
– Ai avut vreun moment în care ai spus: „Ok, asta e!”, adică un moment în care ai zis că nu vrei să lupți?
– Imediat ce am aflat diagnosticul, revenind în Moldova, în aeroportul din Frankfurt, trecând pe lângă un duty-free cu birotică, m-am oprit să mă uit la carnețele – îmi plac carnetele. Și mi-am ales un carnet să-l cumpăr, la care la un moment dat m-am gândit că: „Da ce-ți mai trebuie ție carnetul ista, că oricum… (pauză lungă) mai ai carnete (zâmbește) nefolosite… După care mi-am dat seama că gândurile ăstea trebuie alungate cât mai des. Într-o zi, Sergiu Prodan mi-a zis un lucru foarte prețios, că nu trebuie să vrei să nu mori, da trebuie să vrei să trăiești, și cred că ăsta e cel mai important lucru care trebuie gândit permanent – trebuie să vrei să trăiești.
– Erai pregătit pentru noua ta coafură?
– La-la la-la la-la-la, noua ta coafură (netezește capul chel). Înainte de prima chimioterapie domnul doctor m-a întrebat dacă nu mă tem c-o să-mi cadă părul. La care eu i-am răspuns că mă tem mai tare c-o să-mi cadă plămânii sau rinichii, da cu părul se rezolvă. Am purtat toată viața coafuri lungi, dar parcă încep să mă obișnuiesc cu noua mea coafură, deși-i cam frig, foarte frig la cap, și eu sincer, băieți, nu vă înțeleg cum de rezistați, ăștia cu coafuri scurte, cum de rezistați în clima noastră nemiloasă, iarna.
– Suntem siguri că o să fii sănătos. Îți imaginezi acest moment? Ai vreo frază pregătită pentru bojica?
– Va fi discuția noastră privată…”

Viorel Mardare a absolvit Facultatea de Jurnalism la USM și Regie Film la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice din Chișinău. El a realizat numeroase spoturi publicitare și sociale, contribuind la promovarea imaginii țării noastre în lume.

alte Articole interesante