Deşi în zilele noastre dragostea e un sentiment „computerizat”, mulţi tineri mai tânjesc după o poveste de dragoste ca cea a părinţilor sau buneilor lor – profundă, curată, plină de emoţie şi respect reciproc. În ciuda durităţii pe care o afişăm, undeva, în interiorul nostru, se ascunde sensibilitatea. Propunem să redescoperim romantismul şi dulceaţa sentimentelor din acele timpuri cu cel de-al doilea Preşedinte al Republicii Moldova, Dl Petru Lucinschi.
Înainte de a da curs discuţiei cu Dl Preşedinte, pentru a simţi parfumul acelei perioade, le-aş sugera cititorilor noştri un exerciţiu de imaginaţie. Admitem că sunteţi la începutul unei frumoase relaţii de dragoste. El – aici, ea – departe. Sau invers, nu contează. Şi nu aveţi la dispoziţie telefon mobil, internet şi GPS în maşină. Nu-i aşa că e de neimaginat? Lipsa acestor utilităţi ar crea un mare disconfort, dar și ar conferi un farmec aparte relaţiei dintre doi îndrăgostiţi.
Dle Preşedinte, s-o luăm de la un capăt, cum vă place Dvs. să spuneţi. Cum aţi întâlnit-o pe aleasa inimii?
Aveam 24 de ani şi eram lider al organizaţiei de tineret la Bălţi. Atunci tinerii se căsătoreau mai devreme. Prietenii mă cam tachinau cu întrebări de genul: Când te căsătoreşti? Cine este ea? Ce mai aştepţi? Dar la acel moment nu aveam o relaţie de dragoste. Şi cum lucrurile importante se întâmplă atunci când cel mai puţin te aştepţi, totul s-a schimbat în timpul Forumului de tineret din URSS, organizat la o bază de odihnă de lângă Moscova. Nu prea vroiam să merg, dar funcţia mă obliga s-o fac. Era un noiembrie foarte geros. În una din seri am mers la un spectacol la Teatrul Bolşoi. Stând la coadă după bilete, privirea mi s-a oprit asupra unei fete. Era Antonina. O rusoaică frumoasă, cu rădăcini georgiene, care reprezenta Ceceno-Inguşetia la întrunirea tinerilor. Zece zile au fost de ajuns ca să ne îndrăgostim. Apoi ea a plecat… După zece zile de vis, m-am întors la Bălţi cu dorul încolţit în piept. Mă copleşise acest sentiment, fără să-l fi aşteptat sau chemat. Idila noastră a continuat în scrisori de dragoste.
Păcat că au dispărut scrisorile de dragoste, acelea, scrise cu cerneală… Azi se dau SMS-uri pentru a exprima sentimentele…
O scrisoare de dragoste prin e-mail? Cred că e rece şi impersonală. În răvaşul scris de mâna fetei dragi, simţeam parfumul ei, impregnat în pagină… Era ceva magnific. Ne scriam în fiecare zi, iar de Revelion am invitat-o în Moldova. Pe 30 decembrie, când trebuia să vină cu trenul la Ocniţa, după cum ne înţelesesem, am primit o telegramă: „Întâlneşte-mă la Odesa!”. Era ceaţă, drumul – impracticabil. Nimeni nu vroia barem să audă, dar mite să se aventureze într-o călătorie atât de lungă. Un şef bun mi-a dat în cele din urmă o maşină, un ZIM, dar era clar că nu voi ajunge la timp. Am rugat un prieten, părinţii căruia locuiau în Odesa să le expedieze o telegramă: „Întâlniţi trenul cutare, vagonul cutare, Tonia, blondă.” Mama, sora şi fratele lui au mers la gară şi au găsit-o pe Tonia tocmai în momentul în care căuta să-şi ia bilet de cale întoarsă.
Decizia Toniei, cum o numeaţi Dvs., de a veni prin Odesa, a fost una inspirată. Odesa este oraşul poeziei, teatrului, umorului…
Da, am simţit pe pielea mea umorul celor din Odesa. Ajuns cu ZIM-ul în oraşul portuar, am început a întreba de unul, de altul, cum să ajung la casa unde locuiau părinţii prietenului meu. Unul îmi zicea „hai să-ţi arăt eu”. Urca în maşină, mă „ghida” către locul unde îi trebuia lui să ajungă, cobora, îmi mulţumea şi cu asta basta! Iar eu trebuia să întreb pe altcineva, care, poseda acelaşi simţ al umorului de a mă folosi pe post de taxi. Într-un final, pe la 3 de noapte, am ajuns la casa cu pricina. Mai bine zis, la casa cu mireasa.
Dacă aţi fi avut un GPS, n-aveaţi cum să descoperiţi coloritul umorului odesiţilor…
Da, a fost o peripeţie cu final fericit. Am luat-o pe Tonia la Bălţi, am petrecut Revelionul şi… am decis să fim împreună toată viaţa. Rămânea de rezolvat problema plecării ei de la serviciu, din Groznâi. Nu era ceva atât de simplu pe atunci, trebuia să invoci un motiv destul de serios. Mai serios decât căsătoria ce putea fi? Zis şi făcut! Şefa de la Starea Civilă ne-a intrat în situaţie şi i-a aplicat Antoninei în acte ştampila „căsătorită pe 3.01.1965”. Iar la sfârşitul lunii, pe 30 ianuarie, când de fapt am făcut nunta, în paşaportul miresei mele s-a adăugat un zero lângă cifra 3, iar în paşaportul meu – ştampila „căsătorit”.
Cum a fost nunta?
Nunta a fost ca o conferinţă, în ospătăria Casei Ofiţerilor din Bălţi. Înregistrarea căsătoriei a avut loc într-o sală, masa festivă – în alta. Mai în glumă, mai în serios, a început totul cu statistică, de genul la nuntă sunt prezenţi atâţia bărbați, cu atâtea femei, „x” holtei şi „y” fete, atâţia cu studii superioare şi alţi câţiva – fără, cu prezentarea tuturor în parte, cu replici hazlii la fiecare categorie menţionată. A fost foarte interesant, ţinând cont de faptul că 90% dintre invitați erau tineri.
A fost, deci, o nuntă modernă chiar şi pentru timpurile de astăzi?
O nuntă altfel, una comsomolistă. Nici naşi n-am avut, nici bani nu s-au strâns. Cadouri au fost. Şi acum le mai am acasă. Seturi de farfurii, pahare, lucruri care au valoare sentimentală.
A fost greu, probabil, să începeţi viaţa de cuplu fără un capital iniţial?
Eu aveam deja o locuinţă. Bine, era o cameră fără comodităţi, dar pentru început ne ajungea. Era în centrul oraşului. Aveam de unde ieşi dimineaţa şi unde să revenim seara.
La ora actuală, tinerii sunt extrem de stresaţi de gândul ce va purta mireasa, câte rochii va schimba… Chiar şi bărbaţii au devenit excesiv de preocupaţi de vestimentaţie. Ce fel de haine aţi purtat atunci? Eu am purtat un costum negru, Antonina o rochie albă, simplă. A încălțat ceva foarte comod. Ea dansa foarte frumos. Nu doar la nuntă, chiar și la seratele de pe timpurile noastre, toată lumea se minuna când ne vedea dansând: ” măi, dar ce pereche frumoasă!”
Avea doamna Antonina un stil aparte, ţin minte… unde se învaţă asta, Dle Preşedinte?
Avea un stil aparte, rafinament, bun gust. Asta, cred eu, se educă în familie. Mama Antoninei era soră medicală, tatăl era pictor la teatru. Au trăit modest, dar au reuşit să educe o fiică de excepţie.
Aţi avut o relaţie de doar două-trei luni până la căsătorie. Cum aţi simţit că femeia pe care aţi ales-o vă e sortită?
A fost dragoste, dar a fost şi un noroc. Nu poţi să ştii cum îşi va manifesta cineva caracterul în timp. Dar sunt nişte presimţiri şi o sugestie pe care ţi-o dă experienţa.
Cum era Doamna în calitate de gospodină, cum s-a adaptat, căci venise din altă ţară, cu alte tradiţii şi obiceiuri?
A fost o gospodină extraordinară. Totul era pus la locul lui. Avea grijă de copii. Nu puteam să-i reproşez nimic. Noi nu am angajat niciodată pe cineva să se ocupe de menaj. Niciodată nu mă lăsa să ies din casă pe nemâncate. Reuşea să le facă pe toate. Şi acasă, şi la serviciu. Chiar şi atunci când am devenit Preşedinte lucrurile nu s-au schimbat. Venită în Moldova, Antonina a îndrăgit tradiţiile noastre, arta, cultura. A făcut o pasiune pentru susţinerea şi promovarea tinerelor talente.
Pentru că aţi fost persoană publică, au existat nişte reguli suplimentare, nescrise pentru familia Dvs.?
Nu, noi am format o familie bazată pe încredere deplină, necondiţionată, unde pe lângă dragoste a fost, în egală măsură, şi responsabilitate.
E posibil să existe o relație bazată pe încredere totală şi fără nicio scenă de gelozie?
Am avut noroc de o femeie – înger. În familie e ca și în cazul credinței: ori crezi din start, și aceasta îți aduce fericirea, speranța și liniștea sufletească, ori îți pierzi credința la prima încercare pe care ți-o trimite Dumnezeu…
Mai mult ca atât, în virtutea faptului că permanent ocupam posturi care presupuneau comunicare cu mulţi oameni, inclusiv femei, au fost asemenea încercări, prin diverse scrisori anonime, speculaţii. Însă acest gen de informaţii erau ignorate de către soţie, între noi existând o încredere reciprocă absolută.
Apropo de credinţă, în 1965, cu siguranţă nu v-aţi cununat. Dar pe urmă?
Ne-am cununat, atunci când Antonina s-a îmbolnăvit. Copiii au fost botezaţi la bunici, dar noi ne-am cununat după anul 2000.
Sărbătoreaţi aniversările de nuntă? Ați celebrat-o și pe cea de argint?
Nunta de argint ar fi fost în ianuarie 1990. Nu a fost posibil să o sărbătoreşti, în moment ce ţara era în plină revoluţie. În schimb, în 2005, când am împlinit 40 de ani de căsătorie, i-am invitat la un restaurant pe cei mai apropiaţi prieteni și colegi care au făcut parte din viaţa noastră. Au trecut ani de atunci, dar sunt atât de vii acele clipe în amintirea mea, de parcă s-au petrecut mai ieri. Eram fericit, pentru că aveam cui să ofer sprijin, consolare, putere, alinare, pur şi simplu, o îmbrăţişare, un sărut…
La final, aveţi un mesaj pentru mirii şi miresele noastre?
Viaţa în cuplu înseamnă să trăieşti, să iubeşti, să suferi, să plângi, să râzi, să lupţi şi să ai încredere unul în celălalt. Căsătoria te obligă să-ţi asumi responsabilitatea pentru alegerea făcută. Le doresc tinerilor de astăzi să-şi clădească dragostea pe dăruire, respect, înţelegere – lucruri simple, dar foarte preţioase.
