Viorica Demici: ”Când pleci departe, totul devine posibil”

Rătăcită prin versuri și prin țări străine, Vica Demici și-a petrecut această vacanță la Chișinău, alături de prieteni și familie. Scriitoarea și interpeta de muzică folk, dornică de casă și de oamenii ei, a profitat de fiecare clipă acasă. Printre interviuri și discuții de suflet, Vica a reușit să prindă frumosul din fiecare zi. Astfel, puținele zile de vacanță pe care le-a avut, le-a umplut la maxim cu emoții pozitive. Plină de sinceritate și emoții a fost și discuția noastră, aburită de aroma cafelei, îndulcită de ciocolata cu mentă și versurile din cartea lansată vara trecută.

separator
Viorica Demici Când pleci departe  totul devine posibil

Ce înseamnă pentru scriitoarea Vica Demici vacanța?

Vacanța e timpul când nu trebuie să te trezești cu noaptea-n cap ca să gătești micul dejun, e posibilitatea de a uita ce zi e în calendarul de pe birou și ce oră arată ceasul pe care nu-l mai porți. De multe ori vacanța înseamnă pur și simplu telefonul închis, internetul oprit și o carte bună pe noptieră. Anume atunci zilele sunt cât o veșnicie.

De ce ți-e dor cel mai mult când te gândești la vacanță?

De casă. Mie mi se face dor de casă încă înainte de a pleca. Acasă mi-e cel mai bine.

Când gândurile sunt mai aproape de a fi puse pe foaie? Și mai ales unde? La Chișinău sau la Londra?

La Londra scriu teza, merg la cursuri, trăiesc într-o atmosferă științifică. La Chișinău nu pot să mă concentrez la toate astea, pentru că sunt ocupată cu serviciul și cu rutina zilnică, așa încât nici la poezii nu prea-mi stă mintea. E ușor să scrii undeva în aer, în zbor sau pe un mal de ocean. Atunci când pleci departe ai multă inspirație, pentru că simți că devii liber, că ai mult timp, că totul abia începe, că ceva stă să se întâmple, că totul e posibil.

Un cititor ştie foarte puţin despre cum a fost scrisă cartea pe care o ţine în mână – ”Egal”, despre munca din spatele ei. Care e secretul muncii unui poet?

Formula care se bazează pe raportul dintre inspiraţie, muncă şi talent e mereu valabilă. Bineînţeles, există nişte sclipiri de energie, nişte împletiri de constelaţii, explozii de idei, nişte întâlniri favorabile de fluizi care generează inspiraţia. Dar acesta e doar începutul. Se poate întâmpla ceva în universul interior sau cel exterior al omului de creaţie care să se materializeaze mai apoi în poezie, sculptură sau muzică. Dar nu se opreşte totul aici. O carte se poate scrie în câteva luni, dar la ea se poate lucra de la câţiva ani până la o viaţă. Sunt rare cazurile în care o operă de artă se bucură de mare succes dacă a fost creată repede, fără multă muncă de şlefuire şi reflexie.

Crezi că unei femei îi este mai greu să aibă succes în ale scrierii? Sau aici femeii îi este mult mai ușor să aibă succes comparativ cu alte domenii?

Femeia este cel mai frumos din tot ce a creat Dumnezeu. Uneori mi se pare că şi Dumnezeu e un fel de suflet de mamă. Ar fi banal să fie altfel. Arta e la genul feminin. Şi poezia e tot EA. Şi muzica. Mi se pare chiar mult mai fericită coeziunea femeie-artistă decât bărbat-artist. Cititoarea femeie e mult mai sensibilă, ea reacţionează sincer, până la lacrimi atunci când e patrunsă de frumos, reacţia ei e atât de spontană, atât de firească, atât de poetică dacă vrei. Iar succesul, în price domeniu, vine doar odată cu multă muncă și mută jertfire de sine.

Cum trebuie să fie un bărbat ca o femeie care scrie poezii să se îndrăgostească de el?

Aparent nu cred că trebuie să fie cumva special, dar sufletul lui ar fi bine să simtă într-un fel anume, să fie sensibil la ceea ce așteaptă o femeie. El e un fel de fortăreață sigură care e construită pe un pământ real, dar care arată mult mai bine atunci când deasupra plutește un nor visător sau răsare o stea orbitoare, un soare plin de energie sau o lună romantică, sau orice altceva își dorește femeia de alături să fie. Dar dacă e să fim serioși, atunci, principalul e ca un bărbat să fie deștept. La un bărbat nimic nu poate fi mai sexy decât intelectul. Și asta e valabil nu doar pentru femeile care scriu poezii, din câte cunosc.

Câte din detaliile poeziilor tale sunt decupate din autobiografie?

Evit să mă expun. Nu vreau să devin vulnerabilă. De aceea, chiar şi puţinele opere care au tangenţe cu viaţa mea personală, nu le trădez. Deşi de cele mai multe ori fur istoriile altora pentru cărţile mele, există totuşi unele poezii şi cântece în care se oglindesc momente ce mi s-au întâmplat mie, sunt trăiri ale sufletului meu. Dar nu spun nimănui care sunt acelea. Până la urmă, oricum, dacă vrei să arunci o privire în inima unui poet, îi citeşti poeziile. Şi atunci, toate cărţile-s deschise.

De la scriitorul romantic care creează într-un turn de fildeş pentru eternitate, s-a ajuns la scriitorul implicat în viaţa publică, eventual posesor de blog…

Uneori mă doare această realitate. Mă gândesc, cine ar fi fost Eminescu dacă se năştea în epoca internetului şi al ideilor aruncate sporadic sub formă de statuturi pe reţele de socializare? Cum ar fi sunat „de ce pana mea rămâne în cerneală mă întrebi?” dacă e-book-urile şi kindle-urile l-ar fi privat de scârţiitul acelei peniţe care-i servea drept fundal muzical în acompaniamentul căruia putea să compună?  Deşi am menţionat într-o poezie de-a mea că e la modă să scrii cu butoane, am încheiat totuşi acel gând cu empaticul „sărmanele litere…”. M-am conformat. Scriu, bătând ritmul pe claviatura de netbook asamblat în China. Dar realitatea, oricare ar fi ea, trebuie prinsă din zbor, adaptându-te la ea din mers şi transformând-o în prieten. Nu avem de ales. Mai departe, va fi altfel. Şi nu cred că va fi mai uşor pentru cei care s-au născut ca să stea în turnuri de fildeş. Va trebui să ieşim încet din ele şi să revenim acolo, doar pe ascuns, ca să nu ne topim, să nu ne dizolvăm şi să nu dispărem de tot.

Text: Natalia Bodiu
Foto: Victor Buzu

alte Articole interesante