Un tânăr student la medicină a povestit, într-o scrisoare emoționantă, experiențele lui tulburătoare atunci când s-a lovit de cea mai nefericită situație din meseria de medic: anunțarea membrilor familiei că pacientul a decedat.
„Viata de student la medicina te pune, adesea, in situatii pe care nu poti sa le prevezi. Timp de sase ani inveti cum sa tratezi bolile omenesti, cum sa imbunatatesti viata celor suferinzi. Nu de putine ori ti se atrage atentia ca evolutia unor boli s-ar putea termina cu decesul pacientului.
Nu este ceva ce ti-ai dori sa intâlnesti, iar despre un astfel de finis in evolutia bolii aproape ca nici nu se pomeneste in cazul multor maladii. Poate ca aceia ce stiu cel mai bine acest sfârsit tragic sunt medicii de la urgenta. Si cred ca nimic nu se compara cu pierderea unui pacient. Chiar daca ai facut tot ce era posibil pentru a-l readuce la viata. Tot pare sa persiste un sentiment de neputinta. Sau cel putin asa am simtit eu in vara trecuta, când mi-am facut stagiul la un spital de urgenta in departamentul de urgente majore”, dezvăluie viitorul medic.
,,Dar sa presupunem ca ei, medicii, cunosc „jocul cu moartea”, gratie experientei proprii. Dar noi, studentii, de unde-ar trebui sa invatam toate acestea? Din carti, din lecturile medicilor mai in vârsta sau din propria noastra experienta? Nu stiu. Poate ca din toate. Iar dintre aspectele legate de moarte, cu care un medic trebuie sa vina in contact, unul dintre cele mai delicate mi se pare aducerea la cunostinta rudelor a faptului ca tatal, fiul sau sotia a decedat. Cam asta mi s-a intâmplat mie in acest stagiu.
Intr-o dimineata, când abia imi pusesem halatul, am intrat in departament si am fost strigat pe nume. La inceput am crezut ca era o greseala. Femeia care ma strigase era intr-o stare jalnica, cu ochii inlacrimati, nedormita si coplesita de durere. Si totusi, parca imi aminteam ca o cunosc de undeva. O imagine familiara din copilarie. Dar foarte schimbata. Cred ca nedumerirea mi se citea pe fata, pentru ca s-a prezentat – era una dintre colegele de serviciu ale tatalui meu, din vremea când locuiam in alt oras. Atunci am stiut cine era. Si-apoi a izbucnit in lacrimi. Printre suspine am aflat ca sotul ei fusese adus in stare grava, cu salvarea, câteva ore mai devreme. Ultimul lucru pe care-l stia despre el era ca facuse un stop cardiorespirator si ca in acel moment se afla la terapie intensiva. Si rugamintea de a-i cauta sotul nu a intârziat. Am lasat-o, evident, in sala de asteptare si am pornit sa ma interesez despre starea lui. Intr-un fel, ma simteam raspunzator pentru soarta sotului ei. Eram un aproape-doctor, caruia o cunostinta ii cerea ajutorul intr-o situatie disperata. Asa ca am urcat la primul etaj, unde se afla serviciul de terapie intensiva. Aici asteptau doi tineri. Pareau ingrijorati. Iar inauntru, medicii incercau din rasputeri sa resusciteze un pacient. Din câteva vorbe am inteles ca cel cu pricina era sotul colegei tatalui meu, iar cei doi tineri erau copiii lui. Dupa câteva minute, medicii si-au incetat eforturile. Nu se mai putea face nimic. Era al doilea stop cardiorespirator, pe un organism cu insuficienta renala in stare avansata. Eforturile de montare a unui cateter pentru dializa esuasera. Si totul se sfârsise. Dupa ce vazusem ca medicii incercasera totul, m-am trezit in situatia ca eu eram acela ce trebuia sa-i dau vestea cea rea cunostintei mele.
Chiar daca ar fi fost o persoana straina, tot n-as fi stiut cum sa duc la bun sfârsit o astfel de sarcina, dar când cel ce murise era un cunoscut de-al meu? Cum sa ma port? Care trebuie sa fie atitudinea mea? Sa-i spun dintr-o data ca sotul este mort? Sa-ncerc sa-i dau vestea pe cai ocolite? Cum va reactiona, oare? Cam acestea erau intrebarile pe care mi le puneam in acele momente. Dezorientarea, si chiar frica, pusesera stapânire pe mintea mea. Rezultatul a fost ca am evitat sa fiu eu acela care trebuia sa aduca vestea neplacuta. Am asteptat s-o afle de la medicul caruia ii fusese incredintat. Am facut bine, am facut rau, i-am inselat increderea pe care si-o pusese in mine atunci când m-a trimis sa ma interesez de starea lui? Toate aceste gânduri nu-mi dadeau pace in acele minute de asteptare.
Aveam un sentiment de lasitate. Imi parasisem prietenii la nevoie? Si pâna la urma am decis ca trebuie sa infrunt situatia si sa vad ce faceau cunoscutii mei. Erau cuprinsi de durere. Nu-mi observasera lipsa. Iar eu, pentru a-mi spala, intr-un fel, lasitatea, i-am ajutat sa se descurce cu formalitatile: am alergat dupa toate aprobarile necesare pentru eliberarea din spital a decedatului. Am fost foarte activ in acea jumatate de zi, iar faptul ca prezenta mea a contat, chiar si putin, mi-a linistit oarecum sentimentele de lasitate ce ma cuprinsesera. De fapt, am fost pus in fata uneia dintre cele mai delicate probleme din relatia medic-pacient. Nestiinta mea era reala. In facultate, nimeni nu ne invatase cum sa abordam o asemenea situatie. A doua zi, dupa ce am discutat cu medicul care coordona activitatea stagiului, mi s-a explicat ca atitudinea medicului trebuie sa fie de empatie si de intelegere a durerii familiei. Ca trebuie sa puna accent pe eforturile care s-au facut pentru salvarea bolnavului. Ca vestea urmeaza sa fie adusa la cunostinta rudelor direct si fara ocolisuri. Acestea ar fi fost inutile.
Dar ce-am aflat mai târziu din carti m-a facut sa cred ca atunci, chiar daca eram speriat si dezorientat, am procedat, totusi, bine. Medicii recomanda ca persoana care-i aduce familiei vestea nefericita sa fie medicul curant, si nu un rezident sau un student. O asemenea atitudine ar putea fi interpretata de catre familie in mod gresit, iar medicul acuzat de neonestitate si de lipsa de competenta in tratarea pacientului. A fost un noroc. Pentru ca acum nu-mi pot imagina cum as fi reactionat daca as fi mers pâna la capat. Poate-as fi facut mai mult rau. Si totusi, sunt sigur ca puterea si tactul de care ai nevoie pentru a face o asemenea comunicare nu pot fi dobândite numai prin simpla insusire a unor cunostinte teoretice, ci si printr-o practica indelungata. Inchipuiti-va numai cât de imprevizibile sunt reactiile oamenilor in situatii obisnuite si imaginati-va diversitatea reactiilor respective in situatii limita. Dar, pâna la urma, toate acestea reprezinta o latura importanta a meseriei de medic. Când ne intelegem pacientul si familia sa, când intuim nevoile morale si când facem totul ca sa le sustinem, macar in parte, inseamna ca, mai inainte de a fi doctori, suntem oameni”.
Dumitrascu, Student anul VI, Facultatea de Medicina Generala, UMF Carol Davila, București
