Foarte mulți oameni recunosc că mănâncă mai mult şi mai des atunci când sunt stresate. Aparent îngrăşatul şi stresul sunt două afecţiuni diferite, dar spre surprinderea unora între aceste două există o relaţie de reciprocitate.
Foarte multe cazuri de supraponderabilitate au ca motiv principal o depresie mai veche, netratata la timp, care s-a manifestat prin fenomenul reprezentat de mâncatul pe fond emoţional.
De ce mâncăm când suntem deprimaţi?Persoanele care şi-au făcut o tradiţie din a deschide frigiderul ori de câte ori se simt deprimate, stresate, extenuate, se supraalimentează din dorinţa de a se simţi bine pentru câteva minute.
Mulţi dintre cei care apelează la acest truc pentru a-şi păcăli emoţiile sunt conştienţi de ceea ce fac. Unii chiar ajung să se supraalimenteze pe ascuns. Se simt vinovaţi şi îşi promit mereu că e ultima dată când vor apela la această metodă de relaxare psihică.
Persoanele care îşi alimentează această nevoie a subconştientului nu se satură niciodată, practic, saţietatea fiind doar o iluzie de moment. Ele intră într-un cerc vicios ajungând, dacă nu se opresc la timp, să sufere de afecţiuni precum bulimia, supraponderabilitatea sau chiar obezitatea.
Cum deosebeşti foamea reală de cea creată pe fond emoţional?
Pofta de mâncare cauzată de anumiţi factori de stres apare brusc, şi nu treptat, aşa cum se întâmplă în cazul nevoilor fizice. De asemenea, foamea pleacă din stomac, creând o senzaţie de disconfort fizic în cazul în care nu este satisfăcută. Nevoia psihică de a mânca, însă, naşte o nervozitate greu de controlat, persoana în cauză reuşind să se calmeze abia după ce se alimentează. După acest moment apar regretele şi sentimentele de vinovăţie, frustrări şi senzaţia de anxietate. În situaţia în care mâncatul reprezintă o reacţie la impulsurile organismului, procesul crează satisfacţie fizică şi psihică în egală măsură.
Diagnosticarea şi tratarea acestor dereglări alimentare
Singurul mod eficient de a scăpa definitiv de aceste probleme este vizita la medicul specialist psihiatru, care se poate pronunţa în privinţa evoluţiei disfuncţiilor şi care, eventual, să prescrie un tratament adecvat situaţiei în cauză.
