Adela Popescu a devenit zilele trecute mămică a treia oară. Actrița, care era deja mamă a doi băieți, a adus pe lume încă un băiețel sănătos, iar astăzi a decis să le povestească urmăritorilor săi de pe Instagram cum a decurs cea de-a treia naștere.
Micuțul a venit pe lume pe cale naturală și s-a născut cu greutatea de 3,620 kg.
,,Deja din săptămâna 37, în fiecare noapte, îmi imaginam că e ultima în formula aceea. Și îi pupam pe băieți, și mă rugam, și îmi imaginam, și construiam scenarii și voiam să se oprească puțin timpul în loc, realizând cât de valoroasă și rară e liniștea pe care încă o trăiam.
E drept că din săptămâna 37 mă simțeam diferit. Parcă aveam contracții mai des, nu puteam să respir, apăruseră insomniile și, în plus, știam că e posibil ca lucrurile să se precipite fiind vorba de a treia naștere. Dacă la primele două aveam o nerăbdare combinată cu entuziasm, de data asta eram doar speriată.
Aveam certitudinea că va fi greu, dar și siguranța că se va sfârși cu bine. Dar binele asta, ca punct final, știam că avea sp vina dupa multa durere. Travaliul.
Așa că tot ce puteam face era sa ma rog să am un travaliu scurt și sa se întâmple totul cât mai repede. Dar nu atât de repede cât să îmi pun soțul în dificultate prin mașină, în drum spre maternitate. Acesta a fost coșmarul lui cel mai mare, să nu fie el nevoit să îmi taie cordonul ombilical.
E! Pe scurt, în seara de 10 spre 11 m-am pus în pat foarte liniștită, mai liniștită ca niciodată, constatând cât de bine ma simt. Nu ma durea nimic, nu aveam contracții și chiar ma gândeam ca o să dorm, în sfarsit, bine. După un pahar de vorba cu Radu pe terasă, făcând pronosticuri, am mâncat un castron de vișine și m-am culcat.
Pe la 5:40 am simtit ACEA contractie.
Dar pentru ca eram adormită, nu am fost sigură ca e pe bune sau că visez. Așa că am asteptat. A venit și a doua. Atunci mi-a fost clar. Știu că am zâmbit și mi-am zis, gata, asta a fost.
I-am scris mamei ca se apropie momentul și soacrei mele să se îmbrace să vina la copii. Pe Radu am preferat să nu îl anunț imediat, de teama că nu mă va lăsa nici să mă spăl pe dinti.
Asa ca, tacticoasa, mi-am facut un duș, am pregătit cele necesare, m-am îmbrăcat cu rochia alba, am spus o rugăciune și apoi l-am trezit pe Radu.
Puteți să vă imaginati reacția. Atât de agitat și emoționat era, încât m-am oferit chiar să conduc eu, dacă considera că nu face față emoțiilor.
A refuzat.
Am ajuns la 6:00 la spital. Col șters.
Îmi doream tare de tot epidurala asa ca, fiind a treia naștere, și bănuind că lucrurile se vor precipita, toată lumea se grăbea.
Am ajuns în salon, m-am pregătit, apoi mers în sala de nașteri pentru epidurală.
Deja eram și mai dilatată, contracții dureroase și dese, asa că s-a hotărât să nu mi se injecteze cantitate mare de anestezie.
E important sa simți contracția în plin, astfel încât să poți împinge în climaxul ei.
După injectare s-a așezat puțin liniștea. Foarte puțin. Mă dilatasem deja serios, ajunsesem la 8, efectul anesteziei trecea, eu eram în agonie.
Foarte repede am ajuns la dilatație maximă, contracții de intensitate de 100%. Deci, dupa experientele trecute, urma expulzia.
Mă tânguiam și imploram pentru încă puțină anestezie. Sigur că nu mai era posibil. Dar nu înțelegeam de ce durează atât.
Am simțit că mă prăbușesc când am aflat că bebelusul era încă sus, nu voia deloc să coboare, în conditiile în care eu simțeam că nu mai pot.
Durerile erau inimaginabile și bebelușul nu voia să iasă.
Nu mai aveam nicio variantă, era one way.
Tot ce puteam face era să împing cu toată ființa mea, triplând durerea ce mi-e peste putință să o descriu.
Anca si moasa mea, Geta Florea, au hotărât să mă dea jos de pe masa si sa schimb pozitia, continuand să împing.
Bebelusul începea să coboare. Eu ma rugam și urlam la toți Dumnezeii, sperând să îmi curme mai repede suferința aducându-mi copilul cu bine pe lume.
Din momentul acela, în câteva minute l-am auzit…
Nu mai știu ce am zis, ce am simțit, ce am exclamat.
Îmi amintesc doar că îl mângaiam și spuneam „iubirea mea, iubirea mea, multumesc, Doamne”.
Am înțeles atunci de ce cobora atât de greu, avea cordonul ombilical fffoarte scurt. Si era și mare. 3620 kg.
Cu toate astea, travaliul meu se poate numi unul scurt, adică de nici 4 ore.
Dupa ce Anca a rezolvat tot ce era de rezolvat, îmi amintesc că am ramas un moment singura în sala de nașteri și, brusc, am început să plâng.
În hohote. Și nu m-am putut opri nici când am ajuns în salon. Nu ma puteam opri…
Era o combinatie de fericire, eliberare, reminiscențe ale durerii, descărcare emotionala, recunoștință, habar n-am. Am plâns și cu el în brațe. Și mi se parea cel mai frumos si minunat si bun.
Radu a stat pe toata perioda asta în exteriorul spitalului împreuna cu frații mei.
Mi-a marturisit ca din clipa în care am ajuns la spital a fost foarte linistit având totală încredere ca va fi totul foarte bine.
Si a fost.
Mulțumesc pentru toată susținerea din această perioadă. Pentru toate experiențele împărtășite. Pentru sentimentul de apartenență”.
