,,De când mă ţin minte, viaţa mea era… nu prea. Eu trăiam cu mama, bunica şi bunelul, mătuşa şi soţul ei. Îmi duc aminte de cel mai fericit moment în viaţa mea, când bunelul uneori mă lua cu el cu maşina, era şofer pe tir. Îmi arăta împrejurimile”, povesteşte copilul.
,,Viaţa mea s-a schimbat când aveam 10 ani. Cu mama parcă ceva s-a întâmplat, la ea brusc apăruse probleme cu capul. Vedeam nişte schimbări la ea, dar nu înţelegeam ce e asta. A început să se comporte altfel. Vorbea ceva absurd. Îmi devenise foarte greu. În acea perioadă mergeam la şcoală, viaţa mea era obişnuită. Veneam acasă, îmi făceam temele, ieşeam la plimbare cu prietenii. La şcoală nu mi se întâmpla nimic rău.Când eram mic visam să fiu ca unchiul meu. El era înalt, nu ştiu…, dar visam să fiu înalt ca el, să lucrez cu maşinile. Când mama a încetat să lucreze, eu am încercat să fac bani cum puteam. Strângeam cu prietenii flori şi nuci şi le vindeam în stradă. În clasa a 5-a, când aveam 11 sau 12 ani, am început să nu merg la şcoală. Profesorii se supărau pe mine, mă convingeau să termin şcoala. Unii din ei ştiau că eu am probleme acasă. Ei încercau să mă ajute. Eu nu plăteam la şcoală pentru mâncare ca alţi copii. Dar îmi era foame. În august, înainte de a se începe şcoala, îmi dădeau manuale. Aşa, cu ajutor, absolveam clasa în fiecare an. Dar nimeni din profesori nu a încercat să discute cu mine sincer despre problemele de acasă.
Cred că aveam nevoie să vorbesc atunci cu vreun matur. Vroiam să-i spun cuiva de problemele mele, să mă asculte. Bunica era singura care încerca să mă ajute cum putea. Dar bunica nu avea bani ca să mă îmbrace. Se întâmpla să merg la şcoală flămând. La 12 sau 13 ani am întâlnit pe un băiat din curtea vecină. Nu pot să spun că era prietenul meu.
Îl cunoşteam de la grădiniţă, unde lucra mama lui. El uneori venea la ea. Uneori împreună cu el vindeam nuci. Dar nu tot timpul. Pentru mine el era un bun cunoscut, nu chiar prieten. O perioada nu ne-am văzut. Dar peste ceva timp l-am întâlnit din nou şi el mi-a propus… El a spus că este o persoană din altă ţară, care caută băieţi tineri. M-a întrebat dacă îmi place fotbalul. Eu i-am spus ca uneori joc fotbal. Atunci el mi-a zis că îmi poate face cunoştinţă cu străinul. Eu am căzut de acord. În final am înţeles că asta a fost o minciună.Când am făcut cunoştinţă cu străinul, s-a prezentat ca persoană care are ceva cu fotbalul. La început era totul normal, ca de obicei. Pe urmă el mi-a spus că vrea să prietenească cu mine. Eu am căzut de acord. Peste ceva timp am înţeles în ce constă prietenia – la acel moment aveam vreo 13 ani. Despre această cunoştinţă cu străinul i-am spus mamei şi bunicii. Ele au reacţionat fără încredere. Atunci eu am hotărât să-i fac mamei cunoştinţă cu el. Mama mea nu vorbeşte româna, dar sora mamei ştie puţină engleză şi atunci am chemat-o să discute cu străinul. Odată ne-am plimbat cu mătuşa şi cu străinul, după asta ea mi-a spus că nu are încredere în el. Ai mei de acasă mi-au spus să nu prietenesc cu el, dar nu i-am ascultat. Aveam nevoie de bani, iar străinul mi-i dădea.
După asta s-a întâmplat ceva… nu vreau să vorbesc despre asta.
Peste un timp m-a găsit poliţia şi procuratura. M-am speriat tare. Mă simţeam pierdut. Nu m-am aşteptat că voi nimeri în aşa situaţie. Eu deodată am înţeles ca străinul nu se poartă corect cu mine. Nu îmi era uşor. Nu vroiam să spun nimănui nimic. Nu-mi era plăcut, îmi era ruşine şi frică. Mă simţeam vinovat. Am vorbit cu poliţistul şi i-am spus ce mi s-a întâmplat. Nu ştiam ce îmi trebuia atunci. Nu înţelegeam cine sau dacă mă poate ajuta. Acum îmi dau seama de asta. Nu vroiam să mai vorbesc cu cineva de la poliţie. Nu vroiam să mă ducă prin diferite cabinete, îmi era ruşine şi frică. Vroiam să dispar de acolo. Simţeam că am nevoie de altceva. Vroiam cineva să mă liniştească.
Nu ştiam cine îmi poate da asta. Mie îmi era indiferent dacă poliţia va descoperi ce s-a întâmplat. Dacă va fi pedepsit cineva sau nu. Mă încurcasem în gândurile mele şi în ceea ce vreau. Mă simţeam vinovat, fiindcă singur am mers la asta. Nu-mi puteam explica de ce am făcut dacă ştiam ce-i asta. Mă simţeam vinovat, de ceea ce s-a întâmplat cu mine şi nu pentru că îl va închide poliţia pe acel străin. Adică, în ceea ce s-a întâmplat mă învinuiam doar pe mine.
Nu am spus nimănui că simt vina. Putea fi bunica mea, dar nu am vrut să povestesc nimănui nimic. Era greu de trecut prin aceasta, pentru mine era ceva… Dacă atunci, când l-am văzut, refuzam şi spuneam NU… Şi dacă îi spuneam că nu mă ocup cu aşa ceva şi nu mă vedeam cu el niciodată, cred că nimic din astea nu se întâmpla. Dar… nu ştiu, nu înţeleg cum m-a luat el.
Doar psihologul m-a întrebat ce simt în realitate. La început nu am simţit că mă pot destăinui. Nu eram gata. Cât a mers procesul de judecată mi-a fost greu, dar m-au ajutat bunica şi psihologul. Nu ţin minte ziua când am mers în judecată. Adică ţin minte că a fost aşa o zi, dar detalii nu-mi aduc aminte.
Când venisem la judecată aveam 13 sau 14 ani. Ştiam de ce am venit, dar îmi era greu să le spun ce mi s-a întâmplat. Cel mai greu a fost să le spun oamenilor necunoscuţi ce mi s-a întâmplat. Simţeam că nu vreau ca cineva din aceşti oameni să ştie prin ce am trecut. Aceşti oameni îmi erau străini. Dar toţi se uitau la mine şi aşteptau să le povestesc. Tot veneau cu întrebări.
Când străinul a primit pedeapsa şi trebuia să facă puşcărie, eu nu m-am simţit liber. Nu ştiu de ce, dar nu aveam nici o bucurie sau uşurare. Nu m-am gândit niciodată că judecătorii mă pot ajuta cu ceva. Atunci eu îmi doream să uit de tot ce mi s-a întâmplat. Să scap, să nu mă gândesc. Să mă strădui să trăiesc mai departe şi să arunc din cap gândurile.
Vreau să spun că atunci când mă chemau permanent la judecată, mă chinuiau gânduri multe. Mă simţeam vinovat. Acum am 17 ani. Dacă mă uit în urmă, nu aş comunica niciodată cu acel băiat din curtea vecină, niciodată. Nu aş avea încredere în el. Acum eu nu am nici un vis şi nici o dorinţa, nu vreau nimic.
Nu aş spune că mi-a luat cineva dorinţa sau visul, dar vreau să trăiesc liniştit. Visul de a deveni ca unchiul meu se uită. Acela era un vis de copilărie. Acum vreau să trăiesc o viaţă fericită. Şi liniştită. Viaţă liniştită înseamnă o soţie bună, copii, serviciu, casă. Nu ştiu cum arată o familie bună, nu am avut-o.
Cred că o familie bună e când mama lucrează şi te ajută să faci lecţiile. Şi este şi tata.”
Mărturia se regăseşte în publicaţia „Dosar neoficial”, un proiect inițiat de Centrul Internaţional ,,La Strada”. Culegerea dezvăluie problemele sistemului de protecție a copilului și lipsa de acțiuni din partea profesioniștilor prin prisma mărturiilor a șase adolescenți, victime ale abuzului sexual, scrie curaj.tv.
