Cele mai dureroase cuvinte pe care le spunem băieţilor de mici sunt: “Băieţii nu plâng!”. Deşi par inofensive, pot provoca prejudicii majore la nivel psihologic. Într-adevăr, reprizele de plâns nu sunt ceva plăcut de ascultat însă este foarte important să nu le catalogăm ca pe ceva negativ sau rău, având în vedere că este o formă de comunicare, în special pentru bebeluşi.
Băieţeii şi fetiţele nu sunt atât de diferiţi când vine vorba despre sfială, teamă, furie, tristeţe sau fericire. Astfel că băieţii şi fetiţele nu sunt diferiţi nici când plâng, ce este diferit însă, este reacţia celor din jur.
De exemplu, băieţeii în general sunt mustraţi atunci când plâng sau când îşi manifestă tristeţea, însă adevărul, este că inevitabil, şi băieţii sunt trişti şi plâng.
Părinţii îşi învaţă adesea băieţii că tristeţea şi lacrimile sunt doar pentru fetiţe şi când vor să îi oprească din plâns le spun „numai fetiţele plâng, ce tu eşti fetiţă?” sau „fii bărbat!”.
În acest fel le sunt modelate emoţiile şi trasate ideile despre cum sunt emoţiile şi cum trebuie exprimate. Astfel că băieţii sunt învăţaţi că nu este în regulă să fie supăraţi şi că exprimarea supărării prin plâns nu este acceptabilă.
Haideţi să vorbim puţin despre lacrimile pe fond emoţional. Totul începe din cerebel, acolo unde tristeţea este înregistrată. De acolo, sistemul endocrin va fi activat să elibereze hormoni în zona oculară, ceea ce va determina apariţia lacrimilor.
Deci, având în vedere că din punct de vedere medical, atât băieţeii cât şi fetiţele au acelaşi „componente”, cum poate fi plânsul „o treabă de fetiţe” când fiziologic este ceva ce toţi oamenii fac?
Aici intervine societatea care spune că bărbaţii trebuie să fie puternici şi să nu se lase copleşiţi de emoţii, însă această interdicţie de a plânge, va împinge băieţii la furie, la reprimarea sentimentelor şi chiar la o serie de disfuncţionalităţi de ordin emoţional grave în adolescenţă sau la vârsta maturităţii.
Plânsul este ceva normal, ceva ce face parte din viaţa nostră indiferent de vârstă, indiferent de sex, indiferent cât de insignifiat poate părea celor din jur motivul pentru care plângem.
În timp ce stăpânirea emoţiilor este ceva pozitiv, rămâne pozitiv dacă ne permitem, atât nouă ca adulţi cât şi copiilor noştri să recunoaştem, să acceptăm şi să procesăm emoţiile.
Dacă stăm bine să ne gândim, nu emoţiile sunt cele pe care le stăpânim ci stăpânim modul în care le exprimăm. Un părinte care îi spune băieţelului „Baieţii nu plâng!” chiar dacă el este supărat, nu îl învaţă cum să îşi controleze modul în care îşi exprimă emoţiile, ci îl învaţă să îşi ignore sau să suprime emoţiile ceea ce nu îl va ajuta nici pe moment, nici pe termen lung.
