Fiica lui Gheorghe Urschi a povestit prin ce a trecut actorul din momentul în care s-a îmbolnăvit

Maestrul Gheorghe Urschi a împlinit recent 72 de ani. Actorul a avut parte de momente deosebite, datorită prietenilor, rudelor și colegilor din showbiz, care s-au adunat pentru a-i fi alături în acea zi specială.

separator
După eveniment, Laura Urschi, fiica actorului, a povestit, pe blogul ei, prin ce a trecut actorul din momentul în care s-a îmbolnăvit.

,,Boala nu alege. Ea vine pur și simplu. Nechemată. Neașteptată. Nemiloasă. Ea vine și încearcă a-ți lua totul: profesie, prieteni, familie, casă, viață. Tu ai de ales: lupți sau nu. Simplu, da? Iar acum fără fabule abstracte și metafore.

În iunie 2011 tata a suferit ictus cerebral”, povestește Laura, fiica maestrului. ,,El avea diabet zaharat de foarte mulți ani. Bunelul tot a avut diabet și a suferit mai multe ictusuri, așa că în familie noi întotdeauna am știut de existența unor asemenea riscuri. Știam – da, pregătiți -nu. S-a întâmplat.

Au urmat 3 luni la spital, unde au fost și neadministrarea medicamentelor vitale, și evitarea morții prin asfixiere din neglijența personalului, și supradozare cu substanțe neurostimulante, și evitarea morții prin deshidratare și multe altele, inclusiv al doilea ictus, după care tata nu a mai putut vorbi. Îmi amintesc cum un grup din 5 medici (comisia!!) stătea în fața patului lui tata și mă rușina pe mine. Unul din ei încerca să îmi explice că tata e legumă și că nu mai înțelege nimic, căci așa viață a dus el, că anume ăsta îi este firescul final. Medicul și-a asumat rolul de judecător suprem pentru a-și camufla incompetența. Tata se uita la ei pierdut, apoi din nou la mine, apoi din nou la ei. Eu am luat mâna lui stângă (funcțională după ictus) în a mea și i-am zis: “Tata, dacă tu înțelegi ce spun acești doctori, strânge-mi mâna, te rog”. Tata, cu o ușurare că măcar cineva în acel salon mai crede în luciditatea lui mi-a strâns mâna. “Doctorii” au muțit și au ieșit.

Au urmat 4 luni de reabilitare în Israel. Parțial ne-a ajutat Guvernul, dar mai mult am reușit să colectăm de la oamenii de bună credință la care ne-am adresat.

În Israel tata a fost dus pe targă, în stare foarte gravă. După două săptămâni i-au fost stabilizați toți parametri fiziologici și a început reabilitarea. Ea a fost complexă, cu accent pe abilitatea motorie și cognitivă. La început îl duceam în brațe, apoi a făcut un pas și apoi 3, și apoi 800 m în fiecare zi. Deși avea ocupații cu logoped în fiecare zi, vorbirea nu a revenit. Tata nu poate nici până astăzi să bea lichide, deoarece după al doilea ictus reflexul deglutiției este cu întârziere. În Israel (și în toată lumea civilizată) este pulbere specială care se amestecă în lichid ca să îl solidifice nițel și bolnavii cu asemenea probleme să poată bea lichide. În Moldova așa pulbere nu este.

Reabilitarea motorie era de mai multe feluri: ocupație cu specialistul, care este individual, deoarece consecințele ictusului la fiecare pacient sunt diferite; ocupație la robot – când ești încarcerat în interiorul unui robot, care merge pe o bandă (și creierul astfel își amintește reflexele și mișcările), înotul, sala de fitness etc.

Centrul de reabilitare a fost de câteva etaje, cu sute de pacienți după ictus – și fiecare era tratat aparte, individual. Reabilitarea durează luni de zile. Din pacienții după ictus de la etajul, unde se ocupa tata doar 2 (în acea perioadă) au reușit să iasă pe propriile picioare din acel centru. Ambii au fost îngrijiți de proprii copii. Unul din acei pacienți e tata! Și noi ne mândrim cu asta, amândoi!

Mersul era vital, deoarece rata mortalității e mult mai mare pentru cei ce rămân țintuiți patului sau în cărucior, deși în Israel a fi pacient cu dizabilități nu înseamnă condamnare socială.

Pacienții pot ieși în oraș cu cărucioarele. Ei merg la magazin, cinema, parc. Transportul public e adaptat pentru pasagerii cu dizabilități. Când un asemenea pasager stă la stație, șoferul iese din cabină, manual scoate podulețul, care asigură legătura cu bordura, împinge căruciorul în autobus, pune podulețul înapoi și se urcă la volan. Și așa pentru fiecare pasager cu dizabilități. Și toți ceilalți pasageri rabdă, nu comentează, nu strigă. În Marea Britanie e aceeași procedură – doar că podulețul e automatizat, așa încât șoferul să nu iasă din cabină.

Am revenit acasă. Am continuat reabilitarea. Și așa aproape 9 ani.

Pentru orice familie care se confruntă cu o asemenea situație – este o perioadă dificilă. Depinzi de medici, de specialiști, de bone. E regim special, alimentație specială, produse speciale.

În perioada asta cred că am intervievat sute de bone. Majoritatea din ele plecau doar aflând numele, căci responsabiitatea e mare. Multe din ele au încercat să rămână, dar nu au făcut față. Altele au rămas cu noi ani de zile. Și eu le sunt profund recunoscătoare pentru inestimabilul ajutor pe care ni l-au dat. Unele din ele îmi povesteau cum au fost certate sau chiar concediate de către rudele pacienților lor, fiindcă le cumpărau pe ascuns carne sau fructe (din proprii bani!!) și pacienții se învigorau. Cum se demonstrează în Moldova că cineva a murit de malnutriție? Dacă este bătrân și bolnav – nicicum!

Familia mea trece printr-o dramă. Și nu e unica familie în Moldova, care se confruntă cu așa ceva. Ne este greu și încercăm din răsputeri să facem față. Câteodată izbutim, câteodată nu. Se întâmplă că noi ne certăm, ne supărăm, ne înjurăm, dar niciodată în prezența lui tata!!

El se bucură ca un copil de orice oaspete. Lui îi place să meargă la film și la spectacole. Lui îi place să pescuiască și să meargă la vilă. El urmărește toate noutățile. Are o memorie mai bună ca a mea. Se indignează și protestează, când ceva nu-i place. Și el așteaptă ziua lui de naștere – deoarece de fiecare dată e surpriză, vin oaspeți dragi lui, vin și alții care nu îi sunt dragi – dar el e curios să îi vadă. Lista oaspeților este coordonată de fiecare dată cu tata. El e cel ce ia decizia finală!!

Faptul că el plânge, devenind foarte sentimental – e o consecința a ictusului. Asta e. Dar pe lângă lacrimi este și râs, și bucurie, și curiozitate”, a relatat Laura Urschi.

Lacrimi de bucurie. În Kenya, a fost instalat un panou solar care transformă apa oceanelor în apă potabilă
Articolul anterior
Incendiu într-un bloc din Chișinău: un mort și trei răniți
Articolul următor
Alte articole interesante