A trecut o săptămână de când două cutremure puternice – unul de 7,8 grade și celălalt de 7,5 grade pe scara Richter – au lovit Turcia și Siria, ucigând mii de oameni. În mijlocul disperării, au există și miracole.
Când Necla Camuz și-a născut cel de-al doilea fiu, pe 27 ianuarie, ea l-a numit Yagiz, care în limba română înseamnă „curajos”, scrie ProTv.ro.
La doar 10 zile mai târziu, la ora locală 04:17, Necla era trează și-și hrănea fiul în casa lor din provincia Hatay, din sudul Turciei. Câteva clipe mai târziu, cei doi au fost îngropați sub mormane de moloz, informează BBC.
Necla și familia ei locuiau la etajul al doilea al unui bloc modern, cu cinci etaje, din orașul Samandag. Era o „cladire frumoasa”, spune ea, mărturisind că se simțea în siguranță acolo.
Femeia nu își închipuia că zona va fi sfâșiată de cutremure, cu clădiri avariate și distruse la fiecare pas.
„Când a început cutremurul, am vrut să mă duc la soțul meu care era în cealaltă cameră, iar el a vrut să facă același lucru”, spune ea.
„Dar când a încercat să vină la mine cu celălalt fiu al nostru, garderoba a căzut peste ei și le-a fost imposibil să se miște”, adaugă femeia.
„Pe măsură ce cutremurul a crescut în intensitate, peretele a căzut, camera tremura, iar clădirea își schimba poziția. Când s-a oprit, nu mi-am dat seama că am căzut cu un etaj mai jos. Le-am strigat numele, dar nu am primit niciun răspuns”, mărturisește Necla.
Tânăra de 33 de ani s-a trezit întinsă cu bebelușul încă ținut în brațe. Un dulap căzut lângă ea le salvase viețile împiedicând o placă mare de beton să le zdrobească.
Cei doi au rămas în această poziție aproape patru zile.
Prima zi de coșmar
Aflată sub dărâmături, Necla, care era îmbrăcată cu o pijama, nu a văzut altceva decât „negru absolut”, așa că a trebuit să se bazeze pe celelalte simțuri pentru a înțelege ce se întâmplă.
Spre uşurarea ei, și-a dat seama imediat că Yagiz încă respira.
La început, din cauza prafului, ea s-a chinuit să respire, apoi a început să se calmeze. Era cald printre dărâmături.
Se simțea de parcă ar fi fost jucării pentru copii sub ea, dar nu putea să verifice acest lucru și nici să facă în așa fel încât să se simtă mai confortabil.
În afară de lucrurile pe care le purta și de pielea moale a fiului ei, nu simțea decât beton și moloz.
În depărtare, auzea voci. Ea a încercat să strige după ajutor și să lovească în dulap.
„Este cineva acolo? Mă aude cineva?”, a urlat ea.
Pentru că nu a primit niciun răspuns, Necla a ridicat bucățile mici de moloz care căzuseră lângă ea și le-a folosit pentru a lovi dulapul, în speranța că va face un zgomot care va fi auzit de cineva. Din păcate, nici de această dată nu i-a răspuns nimeni.
În acel moment, Necla și-a dat seama că exista posibilitatea să nu vină nimeni să o salveze pe ea și pe fiul ei.
„Am fost îngrozită”, afirmă ea.
Viața sub dărâmături
În întunericul de sub dărâmături, Necla a pierdut noțiunea timpului.
„Plănuiești multe lucruri când ai un copil nou-născut și apoi, dintr-o dată, ești sub dărâmături”, spune ea.
Totuși, în ciuda situației disperate în care se afla, femeia era conștientă că trebuia să aibă grijă de Yagiz. Ea a reușit să-l alăpteze pe micuț în acel spațiul închis.
Printre ruine nu exista nicio sursă de apă sau de hrană la care să poată accesa singură. În disperare, ea a încercat, fără succes, să-și bea propriul lapte matern.
În acele momente teribile, Necla auzea pași și voci, dar sunetele erau înfundate, ceea ce însemna că salvatorii erau departe de ea și de fiul ei.
Ea a decis să-și economisească energia și să rămână liniștită.
În tot acel calvar, femeia se gândea mereu la familia ei. Bebelușul îl avea la piept, în timp ce soțul și celălalt fiu al său se pierduseră în moloz.
Ea și-a făcut griji și pentru ceilalți oameni dragi din viața sa. Se întreba cum s-au descurcat aceștia în timpul cutremurului.
O bună bucată de vreme, Necla nu a crezut că va reuși să iasă de sub dărâmături, dar prezența lui Yagiz i-a dat un motiv să rămână plin de speranță.
Bebelușul dormea cea mai mare parte a timpului, iar când se trezea plângând, ea îl hrănea în tăcere, până când se liniștea.
Momentul salvării
După mai bine de 90 de ore de stat sub dărâmături, Necla a auzit zgomotul câinilor care lătrau. Femeia s-a întrebat dacă visează.
Lătrăturile au fost urmate de sunetul unor voci.
„Ești bine? Bate o dată pentru ‘Da'”, a strigat cineva printre dărâmături.
„În ce apartament locuiești?”, a fost întrebată Necla.
Femeia fusese găsită.
Salvatorii au săpat cu grijă în pământ pentru a o localiza, în timp ce ea îl ținea strâns Yagiz.
Întunericul a fost spart de o torță care strălucea în ochii ei.
Când echipa de salvare de la Departamentul de Pompieri al Municipiului Istanbul au întrebat ce vârstă are Yagiz, Necla nu s-a blocat. Ea știa doar că bebelușul avea 10 zile când a avut loc cutremurul.
După ce l-a înmânat salvatorilor pe micuț, femeia a fost așezată pe o targă și transportată printre mulți oameni. Ea nu a recunoscut nicio față.
În timp ce a fost preluată de o ambulanță, ea a vrut să afle dacă și celălalt fiu al ei a fost salvat.
Cum arată viață acum
Când a ajuns la spital, Necla a fost întâmpinată de câteva rude, care i-au spus că soțul ei, Irfan, și fiul ei de 3 ani, Yigit Kerim, au fost scoși și ei de sub dărâmături.
Aceștia au fost transferați la un spital din provincia Adana, având răni grave.
În mod miraculos, Necla și Yagiz nu suferiseră răni grave. Aceștia au fost ținuți în spital timp de 24 de ore sub observație, apoi au fost externați.
Necla nu avea o casă în care să se întoarcă, dar o rudă a adus-o înapoi într-un cort albastru improvizat, realizat din bucăți de lemn și o prelată. În total, 13 dintre cei dragi ai ei sunt acolo – toți și-au pierdut casele.
În cort, Necla și rudele sale se sprijină reciproc. Ei fac cafea pe o sobă mică, joacă șah și stau la povești.
Necla încearcă să se împace cu ceea ce i s-a întâmplat. Ea spune că îi datorează totul lui Yagiz, despre care susține că i-a salvat viața.
„Cred că dacă copilul meu nu ar fi fost suficient de puternic pentru a face față la această situație, nici eu nu aș fi fost”, explică ea.
Singura ei dorină legată de fiul ei este ca acesta să nu mai experimenteze așa ceva niciodată.
„Sunt foarte fericită că este mic și nu își amintește nimic”, spune ea.
Când îi sună telefonul, Necla zâmbește. Din patul de spital, Irfan și Yigit Kerim zâmbesc și ei și îi fac semne cu mâninile.
„Bună, războinicule! Ce mai faci, fiul meu?”, își întreabă Irfan fiul nou-născut.
