Jurnalista americană Elina Fuhrman a povestit pentru CNN despre copilăria petrecută în Moldova și despre o vizită după 30 de ani în patria sa, pe care o considerase de mult pierdută.
,,De când îmi amintesc, m-am tot străduit să le explic oamenilor de unde am venit. Americanii știu despre Uniunea Sovietică, dar știu puțin despre fostele republici ale URSS. A mă numi rusoaică mi se părea greșit. Și când m-am referit la Moldova, unde am crescut de fapt, am primit doar priviri goale. „Acum se numește Moldova”, spun. „Unde este?” Urmeză imediat întrebarea.Au trecut decenii și nu eram sigură de unde vin. Țara mea nu era nici măcar pe hartă când eram mică și în inima mea mă simțeam fără adăpost. America a devenit casa mea. Mi-am petrecut toată viața de adult în Statele Unite. M-am căsătorit aici, mi-am crescut fiicele și mi-am trăit visul american. Totuși, o parte din mine lipsea. Toate acestea au fost până când într-o zi, din 2019, am primit un mesaj de la colegii de școală, pe facebook, care au decis să organizeze o întâlnire cu noi toți.
În drum spre locul în care am crescut, mă simțeam ciudat. Au trecut mai bine de 30 de ani și din ce am citit în știri, lucrurile nu mergeau foarte bine în Moldova. Aceasta este una dintre cele mai sărace, cel mai puțin vizitate și instabile țări din Europa. Mulți oameni părăsesc țara. Dar asta era doar jumătate din poveste.
Era decembrie 1989. Tocmai am împlinit 20 de ani când am plecat în Statele Unite, lăsându-mi părinții în urmă, în mijlocul prăbușirii țării mele, imediat după căderea Zidului Berlinului. Nu știam pe nimeni aici. Tot ce aveam erau 61 de dolari în buzunar, o valiză mică și dorința de a fi liberă.
Impulsul evadării a fost arestarea mea pentru vânzarea unei fuste din denim. Știam că este ilegal să vând ceva în afara magazinelor de stat și, dacă mă prind, aș putea merge la închisoare pentru „speculații”.
Aveam nevoie de bani pentru mâncare și am sperat să nu mă pedepsească, mai ales în contextul perestroika. Dar când doi polițiști m-au dus la secția de poliție și m-au interogat toată ziua, promițându-mi să-mi distrugă viața, m-am speriat.
O mită m-a eliberat și, în acel moment, mi-am dat seama instinctiv că trebuie să găsesc o cale de ieșire. Am înțeles că atunci când mă voi găsi în spatele Cortinei de Fier, nimic nu voi putea întoarce.
Paradoxal, să merg la casa copilăriei mele a fost una dintre cele mai îndrăznețe decizii pe care le-am luat vreodată. M-am înarmat cu o grămadă de fotografii vechi alb-negru, singurele amintiri rămase din viața mea anterioară. Mă pregăteam nervos pentru călătorie.
Când avionul a aterizat la Chișinău, anxietatea mea s-a intensificat. „Sunteți prima oară în Moldova?” – m-a întrebat vecina mea. Probabil că îngrijorarea mea a fost vizibilă, dar tot ce am putut răspunde a fost „Pentru prima dată în mulți ani”.
Am predat pașaportul american controlului din Moldova și le-am urmărit privirile în timpul căutării. Am intrat în oraș chiar în brațele colegilor mei de clasă, care au venit să mă salute și temerile mele au dispărut imediat.
Călătoria mea cu mașina de la aeroport a fost nerealistă. Dacă nu ar fi fost prietenii din copilărie, nu aș fi putut spune unde sunt.
Noul nume este potrivit pentru Moldova, deoarece Chișinăul nu seamănă cu orașul pe care mi-l amintesc. M-am simțit ca un turist în propria mea casă. Totul s-a schimbat: alfabet, bani, steag, haine, panouri publicitare.
Monolitul gri imprimat în mintea mea nu mai este; orașul și oamenii sunt mai colorați.
Supermarketurile și magazinele de design au înlocuit magazinele de stat. Lucrările de construcție sunt peste tot și toată lumea vorbește la un telefon mobil. Poți cumpăra sushi, merge la un bar karaoke și comanda un hamburger sau produse de patiserie franceze.
Trecutul sovietic, de care îmi amintesc, este pur și simplu un mod de viață dispărut, o poveste veche sau un film de arhivă. Viața și copilăria de care îmi amintesc nu mai există. Aici mi-am regăsit colegii de clasă, cu o familie numeroasă, despre care am spus de mult că nu o mai am”. 
