O poveste de dragoste autentică. Cum s-au iubit Maria Tănase şi Constantin Brâncuşi

New York. 1939. Maria Tănase cântă în faţa preşedintelui american Franklin Delano Roosevelt, a lui André Gide, Yehudi Menuhin, George Enescu şi… Constantin Brâncuşi! Pe uriaşul sculptor îl cunoscuse cu un an în urmă la Paris.

separator

“Când te ascult cum le zici, Mărie, aș fi în stare să dăltuiesc pentru fiecare cântec de-al nostru o Pasăre Măiastră! Auzi tu, fată, mă înțelegi? Vezi, tu, Mărie! Am colindat toată lumea, mă cunoaște tot pământul prin ce m-am priceput să fac, dar când aud cântecele noastre, mă apucă un dor de țară, de oltenii tăi și-ai mei, de apa tânguitoare a Jiului, de satul meu… Auzi? Mă-nțelegi?”Atunci, Neica Costică – cum îi spuneau cei câţiva cu adevărat apropiaţi creatorului ”Coloanei Infinitului” – s-a îndrăgostit ca un adolescent de ”Pasărea Măiastră”. La prima vedere. Şi la prima audiţie. Iar ”Privighetoarea” a vibrat instantaneu la privirea dincolo de timp şi spaţiu pe care maestrul absolut a dăltuit-o în inima ei. Maria şi-a deschis sufletul, i-a împărtăşit sentimentele devastatoare şi i-a dăruit cântecul sfâşâietor al iubirii lor adevărate, dar fulgerătoare şi neîmplinite! Împreună ei au scris o poveste de dragoste pe cât de atipică, pe atât de autentică şi unică.

Pentru că dragostea lor a fost una vulcanică, devoratoare şi – aparent paradoxal – nemuritoare! A fost cu adevărat ”agonie şi extaz”, a fost rai şi iad… Dar a fost! Deşi diferenţa de vârstă i-a umplut de griji şi bârfe pe pudibonzii, ipocriţii, refulaţii şi ”tabloizii” vremii, iubirea lor a fost autentică! La 26 de ani, Maria era de o senzualitate răvăşitoare, iar glasul ei răscolitor l-a vrăjit pe neica Costică aflat la zenitul vârstei şi la apogeul creativ şi creator al infinitei sale vocaţii! Pasiunea care i-a consumat ar putea sta lejer lângă poveşti adevărate de la Hollywood şi dincolo de el, cum ar filove-story-uri crâncene precum cele dintre Elizabeth Taylor şi Richard Burton, Ava Gardner şi Frank Sinatra sau Maria Callas şi Aristotle Onassis.

Când cel mai mare sculptor şi cea mai mare voce se iubeau, săreau scântei de la Paris până la ”Micul Paris”. Dragostea lor a ars ca o văpaie în atelierul tatălului ”domnişoarei Pogany” din ”Oraşul Iubirii”! Din partea lui Brâncuşi tumultoasa relaţie a fost mai degrabă ceea ce se numeşte azi ”love-and-hate”, dar pentru Maria această legătură cu final nefericit avea s-o marcheze pe fosta fetişcană din mahalaua Cărămidarilor pe viaţă şi dincolo de ea. Când Brâncuşi a plecat să-şi continue ”Coloana Infinitului” în spaţiul eternităţii, Maria l-a plâns cum numai ea ştia s-o facă pe neica Costică al ei… El, cel care o dojenea aspru că îşi vindea vocea ca o bocitoare în cârciumi, la zaiafeturi. De altfel, acesta a fost şi motivul despărţirii lor: Brâncuşi voia ca Mărioara lui să cânte operă, să se lepede de bocet şi să caute să exprime sunetul primordial al muzicii pure. Aşa cum el căuta şi izbutea să exprime prin piatră inefabilul şi infinitul, tot aşa se aştepta să facă şi Măria prin muzică.“Cândteascult cum le zici, Mărie, aş fi în stare să dăltuiesc pentru fiecare cântec de-al nostru o Pasăre Măiastră!”, îi spunea creatorul muzei sale încântătoare. Şi, într-adevăr, după ce asculta vocea Mariei Tănase, Brâncuşi făcea piatra să cânte…

Şi cu toate acestea, pe cât de mari erau afinităţile lor sufleteşti şi sensibilităţile artistice, pe atât de ireconciliabile erau diferenţele care ţineau de stilul de viaţă al fiecăruia. În timp ce spiritul liber şi boem al Mariei iubea viaţa cu o patimă lăutărească, gelosul Brâncuşi se izola în infinitatea atelierului sau de la Paris!

Şi cu toate acestea, Maria l-a adorat pe Brâncuşi, iar acesta a iubit-o aşa cum numai geniul lui de o ferocitate poetică putea s-o facă. Dar dincolo de iubirea fizică, năvalnică şi clocotitoare, atracţia lor ţinea şi de metafizica a două suflete-pereche, nu atât pe tărâmul împlinirii prin dragoste – care nu s-a înfăptuit, relaţia încetând după un an şi jumătate plin de scandaluri şi împăcări – cât pe teritoriul spiritual. Fiecare dintre ei avea conştiinţa geniului său şi amândoi aveau un numitor comun atât de special şi unic încât, atât Brâncuşi, cât şi Maria, au trecut toate probele timpului şi spaţiului în care au trăit. Amândoi au realizat acel ceva ce numai spiritele cu adevărat vizionare, luminoase şi atinse de harul divin al creaţiei nemuritoare pot înfăptui: prin arta, opera şi moştenirea lor au oprit timpul în loc. Brâncuşi, prin ”Coloana Infinitului” şi prin toate celelalte capodopere ale sale a încremenit curgerea timpului, iar Maria a izbutit să suspende clipa prin glasul ei fermecat. De aceea, nu-i de mirare că, de fiecare dată, când privim”Coloana Infinitului” sau ascultăm ”Mărioară de la Gorj” intrăm preţ de câteva clipe într-un soi de transă în care timpul pare a se opri, scrie Ovidiu Iordan, în www.gandul.info.

foto: Facebook/historia.ro

Pentru circa 20 de copii ai străzii, stadionul republican e casa lor. Imagini dureroase în centrul capitalei!
Articolul anterior
O firmă de construcție a dat faliment. Zeci de oameni au rămas pe drumuri
Articolul următor
Alte articole interesante