Am fost un copil obez. Doare la fel şi azi

O femeie curajoasă a povestit toate problemele de greutate pe care le-a avut din adolescență până la maturitate. După ce a adăugat kilograme bune la vârsta de 15 ani, aceasta a apelat la un medic. Dar, pentru că nu a ascultat toate sfaturile acestuia, a ajuns să aibă mari probleme de sănătate. Pentru că a ținut foame, a căzut dintr-o extremă în alta: de la 106 la 50 de kilograme.

separator

„Nimic din arătarea lungă şi slabă ca aţa care-a venit pe lume în iarna lui ’73 nu anunţa colosul din adolescenţă. Nou-născuta inspira multă milă şi mare grijă tocmai fiindcă le dădea tuturor senzaţia că nu va supravieţui, fiind mult prea slabă.

Când aveam douăsprezece zile, adică de Crăciun, tata mânca, firesc, sarmale. S-a uitat spre landou şi i s-a părut că poftesc. A vrut să-mi dea, să mă-ntremez niţel, noroc că l-au oprit mama şi bunica. Avea şi tata 23 de ani şi voia să-i trăiască bebeluşul, chiar şi cu sarmale.

Apoi, m-au tot întremat şi se pare că mi-am revenit, dar n-am fost un copil gras. Nu până am ajuns la şcoală. Plecarea de la bunici a fost o traumă pe care, dintr-un punct de simţire, n-am depăşit-o nici astăzi. Dar pe vremea aia lumea nu ştia cum e cu traumele, aşa că m-au făcut pachet după şapte ani la bunici şi m-au adus la oraş, la şcoală, în casă nouă, cu oameni oarecum noi pentru că, deşi erau părinţii mei, îi vedeam doar o dată la două săptămâni, şi-atunci pentru câteva ore.

Şi ce-am făcut eu de dor? Am început să mănânc compulsiv. Tot ce prindeam. Nu ştiam ce-i aia să te saturi. Norocul meu a fost că tata m-a dat la sport de performanţă, iar mâncatul ăsta nu s-a prea cunoscut până prin clasa a VI-a, când eram deja foarte înaltă, extrem de solidă şi un coechipier de bază pentru colegele mele din echipa de handbal. Şi un munte de care era bine să nu te-apropii în timpul meciurilor, că se putea lăsa cu vânătăi sau căzături serioase, pentru echipele adverse.

12-ani

Când am început clasa a VIII-a, am terminat-o cu sportul de performanţă pentru că mă pregăteam de examen. Asta mi-a adus multe kilograme-n plus fiindcă n-am terminat-o şi cu apetitul insaţiabil. Cert este că la finalul clasei a IX-a aveam 1,77 metri, purtam 41 la picior şi cântăream 106 kilograme.

În ziua-n care am aflat cât cântăresc nu mâncasem decât o găină mărişoară, două pâini calde, o strachină de mujdei şi cinci kilograme de căpşuni cu zahăr şi stropite cu esenţă de rom. Era vara lui 1988, era dumincă, iar eu am avut pentru prima dată-n viaţă senzaţia că-s cam sătulă. Părinţii au zis să mergem într-o vizită, la un coleg de serviciu de-al tatălui meu, undeva la ţară. Ne-am dus. S-au apucat de mâncat, m-au invitat şi pe mine, dar i-am refuzat. Chiar nu mai puteam; mi-era şi niţel cam rău. Oamenii ăştia aveau un băiat mai mic decât mine cu un an, iar, ca aparenţă, o pătrime din mine. În fine, m-am dus cu băiatul în casă, să vorbim ca oamenii de vârste apropiate, dacă tot nu voiam să mănânc, iar copilul gazdelor nu mânca mai nimic de felul lui. Acolo, în casă, sub un scaun, am văzut cântarul şi mi-am găsit curajul de-a mă urca. 106. Am înlemnit. Ceva s-a îngrozit şi revoltat în mine.

La întoarcerea din vizită, în maşină, i-am spus mamei că vreau a doua zi, de dimineaţă, la medic. Ne-am dus la doctorul Plângă, un endocrinolog cu faimă-n toată ţara. M-a pipăit pe faţă, la coate, la genunchi, a decis că mă internează pentru analize, dar înainte de toate a fost aşa:

– Mănânci, tată?

– Da, domnule doctor.

– Mult?

– Tot ce prind.

– Aşa, tată. Facem treabă amândoi pentru că nu minţi. Aproape toţi pacienţii mei spun că nu mănâncă decât scobitori, iar eu n-am cum ajuta mincinoşii. Stai la mine o săptămână, mănânci ce-ţi dau eu şi faci ce spun eu. Vrei?

– Da.

În şapte zile, doar respectând regimul dat de medic, făcând gimnastica recomandată de el şi băile de lumină, am slăbit unsprezece kilograme. Însă doctorul nu mi-a spus câtă apă am voie să beau, aşa că, după trei zile-n care nu băusem niciun strop, m-am înfiinţat la cabinet să-l întreb dacă am voie apă. A râs cu lacrimi, iar eu am rămas în viaţă. Mi-a dat drumul acasă, cu un regim scris pe-o coală. M-am ţinut de regim, dar nu era la fel de strict ca ăla din spital, aşa că am stagnat pentru trei zile. Nu mai pleca niciun gram. Şi ce mi-am zis eu? Sunt mai deşteaptă decât doctorul Plângă, aşa că până la 1 septembrie am mâncat doar o roşie cu sare în fiecare zi. A, de Sfânta Maria, am mâncat două prune verzi. Bref, la 1 septembrie aveam 70 de kilograme. Nu, familia mea habar n-avea ce (nu) mănânc eu. Erau deja mulţi ani de când nu mai mâncam împreună. Nu suportam să-mi spună „Nu mai mânca!“, aşa că nu participam la nicio masă în familie. Nu, nu-i învinovăţesc. N-au ştiut cum să facă, n-aveau informaţii, s-au speriat, i-a depăşit situaţia. Dar să mănânc singură a rămas un obicei pentru totdeauna. Şi azi, dacă mănânc cu cineva la masă, apoi acel cineva ar trebui să ştie că este un act de mare intimitate între noi.

Rada-şase-luni

Pe urmă, a venit urgia spitalelor pentru că „reţeta mea de slăbire“ m-a pus jos repede. M-a dezechilibrat îngrozitor şi, parţial, pentru toată viaţa. De la 15 ani şi jumătate, n-am mai crescut nici măcar un milimetru (în fine, aici nu-i nicio suferinţă; cine ştie dacă n-aş fi ajuns de doi metri, ca tata), mineralele din corp au fugit ele ştiu unde, s-a produs şi o tulburare hormonală, eram în creştere, iar la un an de la „marele meu succes“ mi s-au diagnosticat ulcer duodenal, cu nişă, spasm piloric, dischinezie biliară. Şi-a-nceput distracţia. Până am terminat liceul, făceam cam o dată la două luni, dar uneori şi mai des, incursiuni de câte zece zile la spital. Şi nu m-am potolit. În ciuda suferinţei, am slăbit până la 60 de kilograme? Cum? Simplu: nemâncând nimic 30 de zile. Normal, normal, am plecat de-acasă cu salvarea pentru că organismul nu mai accepta nici ceai. Dar eram eu mişto? Eram! Aveam nişte cearcăne până la genunchi, mergeam ţinându-mă de pereţii zgrunţuroşi pentru că ameţeam. Însă NU MAI ERAM GRASĂ. Iar pentru asta mă tem că eram în stare să şi mor.

Am devenit o adolescentă superbă, deşi costelivă şi c-o aură de mortăciune. Băieţii au început să roiască, iar asta m-a-nfuriat cumplit. PENTRU CĂ EU ERAM ACEEAŞI. Apetenţa lor pentru aparenţe m-a făcut să-i tratez… ba nu, că nu i-am tratat în niciun fel. Pentru mine, nu existau. Îi dispreţuiam, mi-era milă de ei. Cum să fii atras de fizicul unui om? Era peste puterile mele de-nţelegere. Tot parcursul meu ulterior este tributar perioadei de obezitate şi felului îngrozitor în care am ales să slăbesc. Toate problemele mele de sănătate sunt legate de acest moment, sunt generate de el.

M-am mai îngrăşat o dată la fel de tare, anume după ce am născut. Numai că atunci am avut altă vârstă, iar când avea Rada şase luni, am decis că trebuie să fiu foarte, foarte atentă cu alimentaţia. A durat doi ani după naştere până mi-am revenit. N-aş mai fi făcut prostia de la 15 ani nici dacă n-aş fi alăptat copilul în toată perioada asta. A urmat o perioadă relativ cumsecade. Una-n care eu am fost bine, adică destul de zdravănă, dar nu solidă. Şi m-am simţit să zicem binişor. Sigur, cu periodice căderi, dar per ansamblu mulţumitor.

Când lucuruile s-au precipitat în viaţa mea în sensul suferinţei, am slăbit cumplit. Era anul 2008, iar eu am atins un prag alarmant: 50 de kilograme. Nu, nu vă gândiţi la manechine; greutatea normală a unui om are legătură cu înălţimea lui, cu vârsta, dar şi cu a lui conformaţie. Eu, la 50 de kilograme, sunt spitalizabilă.

Aveam 35 de ani şi, ce credeţi?, M-AM BUCURAT. Toată familia mea credea că n-am cum să-mi supravieţuiesc, însă eu eram fericită în tâmpenia şi-n durerea mea cumplită.

Aniversare-2008

Mi-am revenit după vreo doi ani, dar nu fără să sufăr că ajunsesem la 65 de kilograme, ceea ce mi se părea înfiorător de mult. Singura formă de manifestare a urii de sine la mine este ÎNGRĂŞAREA.  Mă suport proastă, mă sufăr prostită, oricum, numai nu grasă. Absolut nimeni nu are voie să-mi spună că m-am îngrăşat. Sau are, dar eu nu-l mai cunosc din acel moment. Durerea asta nu trece niciodată, cu nimic. Adică rămâne un loc moale în tine, călcâiul tău ahilian. Prietena mea, Irina, fără să-mi cunoască sensibilitatea, mi-a spus o dată că am câteva kilograme în plus. Răspunsul meu a fost unul nemernic: „Să nu mai deschizi subiectul ăsta niciodată, dacă-ţi trebuiesc.“. Pentru că, da, e cel mai dureros tocmai prin faptul că-ţi adaugi durere şi disperare neînţelegând de ce naiba tocmai ăsta e locul tău cel mai sensibil, lucru absolutamente iraţional.

Da, aceasta e o spovedanie, da, aici nu e niciun pic de ficţiune, da, asta am trăit şi trăiesc eu. Eu, care atunci când m-am văzut într-o oglindă când aveam 50 de kilograme şi arătam ca o moartă uitată neîngropată, mi-am zis atât: NU MAI SUNT GRASĂ. Da, v-am scris pentru că ştiu că mulţi dintre dumneavoastră suferă din cauza asta, într-o lume care pare a se reduce la aparenţe. Nu, un om care are câteva kilograme în plus nu este urât, nu este indezirabil. Asta e doar consecinţa mizeriei publicitare a ultimilor ani, mizerie pe care noi am înghiţit-o ca pelicanii şi-am transformat-o în mentalitate. Totuşi, atenţie la numărul kilogramelor în plus fiindcă sănătatea şi obezitatea nu trăiesc la un loc. Însă e musai să facem diferenţe pentru că ele există oricum. Nu avem decât să le acceptăm, iar asta numai spre folosul nostru.

Cum trăiesc eu acum, din punctul ăsta de vedere? La fel ca-ntotdeauna. Am opt kilograme în plus faţă de ce ar fi normal la înălţimea şi vârsta mea. Dar ce credeţi?M-aş bucura să scap de 15. Dacă ar fi chiar 20, aş fi de-a dreptul fericită. Pentru că un om care-a fost o dată-n viaţă obez se trăieşte pe sine obez toată viaţa. Şi, dacă ai probleme de sănătate care nu te lasă să slăbeşti, ce credeţi? Exact, nu te temi de acele probleme de sănătate, tu suferi fiindcă nu poţi slăbi. Eşti urmărit de acest „sine expandat“ tot timpul. Şi te doare, chiar dacă durerea se duce un pic mai în spate, continuu. E o formă de prizonierat mental. Poate una dintre cele mai viclene cu putinţă.

Ana-Humanitas-Cişmigiu

În fine, aveţi grijă la copii. Mare, mare grijă. Cu delicateţe, cu atenţie, cu dragoste de ei îndrumaţi-i spre o conduită alimentară sănătoasă, echilibrată. Azi, avem informaţii, azi, avem specialişti. Azi, ar trebui să nu mai facem astfel de prostii. Şi aveţi grijă mare şi de voi. Iubiţi-vă trupurile, cu două-trei kile peste, cu două-trei kile sub, sunt ale voastre, sunteţi voi, nu trebuie să semănaţi decât cu voi înşivă.”

Sursa

Bunelul lui Dan Bălan i-a lăsat primarului Chirtoacă un mesaj, înainte de a se stinge din viață
Articolul anterior
Iată cum arată inelele de nuntă ale vedetelor autohtone!
Articolul următor
Alte articole interesante