Familia Porubin la 30 de ani de căsnicie

În acest an, Ala și Andrei Porubin împlinesc 30 de ani de căsnicie și treizeci și șase de prietenie. Cu această ocazie revista Nunta by Aura a decis să răsfoiască albumul familiei pentru a trezi amintiri și a reactualiza emoțiile trăite de ei în ziua când s-au cunoscut, în ziua când au devenit o familie, dar și pentru a afla mai multe despre copii lor –Sanda și Alexandru – Ioan.

separator
BANNER_UNICA_490X120-01

Primele flori şi fiori…

Ala Porubin:

Prima dată l-am văzut pe Andrei la admitere, la Facultatea de Jurnalism a USM,  susțineam proba de limbă română (moldovenească pe atunci).

Prima impresie pe care mi-a lăsat-o a fost că e băiat modest, inteligent, fără fițe, deștept, simplu, bunișor și foarte copilăros (el mereu „patina” cu adidașii lui noi-nouți pe parchetul lucios al Facultății de Filologie, unde susțineam examenele). Era amuzant.

Primele flori pe care mi le-a dăruit au fost garoafe, pe atunci doar garoafe puteai cumpăra la chioșcurile de flori, mai cu seamă în luna aprilie, de ziua mea. De fapt, Andrei mereu a avut gusturi selecte în materie de flori și cadouri.

Cererea în căsătorie a fost o „consecință” a unei relații mai mult decât prietenești pe care o aveam deja de un an, după cinci ani în care am fost colegi de grupă. S-a întâmplat în troleibuz, seara, în timp ce mă conducea acasă.

Andrei Porubin:

Deşi ne-am văzut pentru prima dată la acel examen de limbă maternă, ne-am cunoscut mai bine la examenul la limba franceză. Ne-am și înțeles să intrăm ultimii, ca s-o pot ajuta, dacă va fi necesar. Eram tare de tot la franceză.

Prima impresie pe care mi-a lăsat-o a fost că fata asta ori cunoaște multe, ori are pile, e prea încrezătoare. Mai era și foarte activă, avea tupeu, vorbea mult și cu voce tare, de parcă voia s-o audă toți. De fapt, așa a și rămas până astăzi – activă, energică, vorbește tare și cu fermitate.

Cred că am cucerit-o din prima prin felul meu de a fi – sincer, un băiat simplu de la țară, perseverent și muncitor, cu o cultură generală de calitate. Eu am știut mereu că trebuie să mă bazez doar pe mine, pe cunoștințele și talentele mele.

Am cerut-o de nevastă în troleibuzul numărul trei. Era seară, ne aflam la stația „Cinematograful Gaudeamus”, ne întorceam de la o zi de naștere. I-am spus: „Nu crezi că ar fi mai bine să ne căsătorim? De ce să tot umblăm singuri?” Și ea a răspuns fără să se agite, ori să sară în sus de bucurie, ci destul de pragmatic, calm și înțelept „Eu știu… Cred că da”. Peste o lună, în octombrie, ne-am înregistrat căsătoria în satul ei de baştină, Ignăței, raionul Rezina, iar în noiembrie am jucat nunta.

6a3568ec75354456ab1e6b6fc1540ba0_L

În acest an marcați nunta de perlă, 30 de ani de căsnicie. Ce amintiri din ziua nunţii păstraţi şi astăzi?

Andrei Porubin: Absolut totul, de parcă a fost mai ieri. Era 6 noiembrie 1985, cu timp posomorât, dar cald. Eu cu nașul Nicolae Panainte am rupt dumitrițe din fața Ministerului Sănătății ca să improvizăm din ele un ecran, care amintea ecranul TV, pe masa mirilor (ambii lucram pe atunci la „Teleradio-Moldova”). Pe pereți erau covoare moldovenești, iar nașii purtau costume naționale… Ala avea o rochie turcoaz, cu aripi ca de libelulă, și coroniță, iar eu purtam cămașă albastră, costum de import, din lână (m-a costat 280 de ruble, o groază de bani) și cizmulițe ungurești aduse de cumnatul Slavic. Era anul când Gorbaciov anunțase „prohibiția alcoolică” – se distrugeau podgorii, nunțile trebuiau să fie comsomoliste, fără alcool. Ce am făcut noi? Am turnat vinul de casă și țuica în sticle de limonadă, pentru conspirație. Nunta am jucat-o în curtea nașilor noștri, în cortul pe care l-am meșterit ajutați de doi colegi. Era mai mult o aluzie la cort… Toată nunta am planificat-o împreună cu bunii noștri nași. Produsele le-am căutat singuri (prin relații, pentru că totul era deficitar), iar vesela am închiriat-o de la „Obșcepit”. La nuntă a cântat fostul coleg de grupă Iura Ciubotaru (Riky Ardezianu) cu echipa (la jumătate de preț). Pentru că erau mulți nuntași nepoftiți (inclusiv din rândul foștilor colegi), i-am așezat la masă pe etape: când unii dansau, ceilalți ospătau și invers. Pe parcursul nunții se rupeau scaunele de greutate, pentru că erau făcute din scândurele prea subțiri, nu ajungeau furculițe… Dar, de fapt, a fost vesel. După ce majoritatea oaspeților au plecat, a izbucnit ca din senin o ploaie! Să fi văzut cum se spărgea cortul nostru, îi plângeai de milă!

page

Se spune că primul an de căsnicie este mai complicat, s-a adeverit zicala pentru cuplul dumneavoastră?

Cred că da. Parcă ne cunoșteam bine, dar fiecare zi trăită împreună ne oferea noi surprize la acest capitol. În primul an, mai exista în noi flacăra individualismului, senzația că fiecare atentează la libertatea personală a celuilalt. Se întâmpla să ne spunem că ar fi mai bine să divorțăm, deși, în sinea noastră, nici eu, nici ea nu credeam că asta este soluția. Rodajul cuplului e dureros, anevoios… E ca și cum ai încălța o pereche de pantofi noi, care, firește, te vor roade la picior. Doar nu arunci pantofii, ci cauți să-i acomodezi pe picior cu fel de fel de trucuri. E bine să știi astfel de trucuri și în căsnicie.

Ați fost în situația de a „distribui” rolurile în familie?

Ele s-au distribuit de la sine. Chiar nu am depus eforturi mari. Ala este o persoană foarte responsabilă, eu la fel. Atâta doar că noi vedem diferit calea spre onorarea acestor responsabilități: ea e mai aprinsă, mai promptă, mai categorică. Eu – mai domol. De multe ori bărbatul nu trebuie să se rușineze să-și asume atribuțiile soției, pentru că femeile își asumă multe dintre sarcinile masculine. Așa sunt timpurile. Ceea ce o deosebește pe Ala de celelalte femei e că ea nu a spus niciodată: „Asta e treabă de bărbat. S-o facă soțul!”… dacă a fost nevoie – a făcut. Eu, la fel. Poate într-o măsură mai mică.

2

Vă mai amintiți prima supărare? Cum ați depășit-o?

În primul an de căsnicie ne supăram mereu de la fleacuri. Cel mai mult Ala s-a supărat la primul 8 martie, când m-a așteptat cu masa pusă, iar eu m-am reținut la serviciu și apoi în oraș, pentru a face rost de un parfum franțuzesc, care se găsea cu greu pe atunci. Am venit cu lalele și parfum. Ea mi-a rupt lalelele în față și le-a aruncat la coș. Eu stătusem două ore la coadă pentru ele… Când, însă, i-am dat parfumul („L’air du temp” de la Nina Richi) ea și-a șters lacrimile și a zâmbit. Nu contează de câte ori te superi unul pe celălalt. Contează cât de repede știi să ieși din jungla asta periculoasă.

Ați avut momente de gelozie și, dacă da, cum le-aţi făcut faţă?

Unii spun că nu este gelos doar cel ce nu iubește. Alții spun că gelozia vine din dorința de trata partenerul ca pe o proprietate privată. Probabil, au existat unele semințe de gelozie și între noi. Ambii suntem persoane publice, stăm „la vedere”. Important e să știi să nu permiți acestor semințe să încolțească, să accepți situația filosofic, la rece și cu mult umor. De fapt, o relație ÎN DOI are succes, dacă ai treaz simțul umorului.

Re-exposure of porubin

Cum a fost marcată relația voastră de venirea pe lume a copiilor?

Ne-a maturizat, ne-a disciplinat, ne-a făcut mai responsabili, probabil. Până la urmă, ne simțim mai împliniți – avem și băiat, și fată. Ce-i drept, cred că ar mai fi fost loc în casa mea pentru încă unul sau doi copii, care să-mi semene mie și Alei, așa cum ne seamănă Sănduța și Alexandru-Ioan, pe care-i iubim cel mai mult. Faptul că nu am mai avut copii, e, poate, cel mai mare regret al acestor 30 de ani de căsnicie.

Credeți că există rețete pentru o căsnicie armonioasă și frumoasă?

Nu prea există, fiecare cuplu este unic – cu spiritul său, cu filosofia sa, cu caracterul său, cu atitudinea sa față de lucruri… Există reguli Universale, de la Dumnezeu, pe care trebuie să le respecte toți deopotrivă, principala rămânând SĂ  IUBEȘTI, să-ți iubești aproapele ca pe tine însuți. Din lipsa dragostei se nasc toate relele.

IMG_1777

Cum au trecut aceşti 30 de ani împreună?

Prea repede ca să ne săturăm unul de altul… ca să discernem clar ce am făcut bine și ce nu, ca să reușim să ne facem familia mai numeroasă, ca să nu ne doară pierderile celor dragi… Dar, în rest, știți care este senzația? – că ești același ca acum 30 de ani, (poate mai experimentat și mai înțelept). Am realizat că maniera de comunicare şi adresările noastre reciproce sunt aceleași ca de pe timpul studenției. Și doar lucrurile din jurul nostru sunt altfel. Și mă enervează, uneori, oglinda, care începe să mintă…

Ce tip de căști nu îți afectează auzul! Tu știi să alegi corect?
Articolul anterior
Nicu Țărnă e șobolan în cel mai recent videoclip!
Articolul următor
Alte articole interesante