Anastasia este o tânără de 24 de ani, care a iubit cu tot sufletul un băiat, din păcate, dragostea ei nu a contat prea mult pentru el. Acesta a lăsat-o singură în cel mai greu moment al vieții. Află aici toată povestea.
„Eu sunt Anastasia. Am 24 de ani și am terminat facultatea de litere. Am o familie care mă iubește, un frate minunat, un câine mare și alb și 3 pisici. Merg pe bicicletă și mănânc multă ciocolată. Astăzi sunt fericită. Este prima zi în care am fost fericită din ultimii 3 ani. Sună foarte ciudat din partea mea să spun acest lucru în condițiile în care i-am avut părinții mei alături de mine, am avut ce să mănânc, cu ce să mă îmbrac și am și iubit.
Am iubit. Poate nu așa cum trebuie să iubească un om matur sau chiar un copil, căci eram copil atunci, însă am iubit așa cum am crezut eu că o pot face cel mai bine.
M-am îndrăgostit la sfârșitul liceului, în vara dintre clasa a 12 a și anul 1 de facultate. Povestea mea sau mai bine spus a noastră a început din întâmplare, ca mai toate poveștile de dragoste. Ne-am văzut și ne-am plăcut, ne-am îndrăgostit fiecare de ochii celuilalt și de strângerea noastră de mână. Nu știu dacă am fost vreodată fericiți, fericirea e un lucru mult prea abstract și complicat pentru a putea spune că l-am atins sau nu. Însă ne-a fost bine unul cu celălalt.
El era extrem de dur, în multe momente îmi aducea aminte de un general de armată deși nu am cunoscut niciodată unul. Știam că voia să fie cel mai bun, știam că ar fi vrut ca și eu să fiu cea mai bună, însă mă motiva negativ. Zile întregi adormeam gândindu-mă că nu voi fi niciodată pe atât de bună pe cât ar avea el nevoie. Mi-am petrecut luni întregi încercând să îmi dau seama ce pot face pentru el, cum îl pot face să mă iubească și mai mult sau să fie mândru de mine. M-am concentrat pe el aproape un an de zile, uitând de mine de fiecare dată și prăbușindu-mă în tristețea că niciodată nu voi reuși să îi fiu îndeajuns de bună.
El a continuat să fie centrul universului meu până într-o zi, când universul meu s-a destrămat cu totul. Aveam 22 de ani, eram tânără și în putere, cum s-ar spune… când am aflat că am o boală extrem de gravă. Această boală gravă apare în principal la copii, însă s-a activat mai târziu la mine. Nu mă aflam încă în stadiul final al acesteia însă nu eram bine și, pe fondul unei anemii, organismul meu nu părea să fie îndeajuns de puternic pentru a putea continua lupta în ritmul necesar. Am încercat să rămân calmă, m-am agățat de ai mei deși nici ei nu reușeau să fie pe atât de puternici pe cât ar fi vrut. Și, încă o dată, m-am văzut întorcându-mă către el, către soarele lumii mele.
Din momentul în care i-am dat vestea lucrurile s-au schimbat între noi. A devenit rece. Nu l-am putut acuza de nimic, nu era o veste uşoară, nu îi puteam cere să fie vesel. Am stat câteva luni într- tensiune continuă, sperând ca tratamentul meu să dea rezultate. Nu a dat. Eu eram din ce în ce mai tristă, însă mă speria faptul că atitudinea mea l-ar fi putut face pe El să se îndepărteze de mine, aşa că încercam să tratez toate lucrurile în glumă. De câteva ori mi-a spus că ne despărţim, că el nu vrea lângă el o moartă-vie, un corp inert sau o fantomă. Că nu mai sunt aşa cum eram şi că, cel mai probabil nici nu voi mai fi şi că nu merit să îl am lângă mine.
A plecat în repetate rânduri de lângă mine iar eu am trăit momente crâncene în care am simţit că degeaba mai am 3 zile din viaţă dacă nu mi le petrec alături de el, degeaba m-aş lupta să traiesc dacă nu voi trăi alături de el. Mi-am ignorat părinţii şi i-am tratat de multe ori cu răutate pentru că, în ignoranţa mea, nu vedeam lucrurile aşa cum ar fi trebuit.
S-a întors la mine de fiecare dată, plângând, suferind, spunându-mi că nu se va mai întâmpla a doua oară. Însă mereu se întâmpla din nou.
La 23 de ani am suferit o intervenţie medicală foarte riscantă, în urmă căreia era posibil să îmi pierd mare parte din memorie. Am petrecut câteva zile alături de el şi de ai mei scriind cartonaşe cu toate informaţiile importante, numele lor, numele animalelor, cele mai frumoase amintiri din copilărie sau mâncarea preferată.
În ziua cu pricina, m-am trezit după anestezie cu mintea înceţoşată. Nu îmi aminteam mare parte din trecutul meu, aveam imagini din copilărie care îmi apăreau prin minte. Îi ţineam minte pe ai mei, însă mult mai tineri. Am îmbrăţişat pe toată lumea şi, deşi nu îi cunoşteam, le mulţumeam tuturor că sunt alături de mine. Însă nimeni nu mi-a prezentat niciun El, nimeni nu mi-a spus că aş avea vreun iubit.
Dumnezeu a făcut ca memoria să îmi revină încet-încet şi ca boală să înceapă să dea înapoi. În fiecare zi eram din ce în ce mai puternică, în fiecare zi îmi aminteam din ce în ce mai mult, astăzi şcoala generală, mâine liceul, săptămâna viitoare prima zi de facultate şi un El despre care însă nu ştiam nimic.
A plecat. În ziua în care eu am fost anesteziată, a plecat. Le-a spus părinţilor mei că îşi doreşte să se retragă din viaţa mea şi că e momentul ca această poveste să se oprească, indiferent cât ar mai fi putut să dureze. Mi-am confruntat atunci părinţii care mi-au spus că îşi acceptă minciuna însă că nu pot să regrete faptul că au contribuit la eliminarea din viaţa mea a unui om care îmi făcea rău.
I-am urât mult timp pentru asta, eram convinsă că dacă aş fi aflat de el mai devreme aş fi putut alerga să îl iau înapoi, să îl coning să mă iubească şi să îi promit că mă voi face bine pentru el. L-am urât şi pe el mult timp. Apoi mi-a fost dor. Apoi am plâns şi n-am dormit şi mi-am dorit să mă întorc în locul din care ar fi trebuit să mă bucur că am plecat.
A trecut un an de atunci. Eu sunt tot Anastasia, am în continuare un câine şi 3 pisici şi o familie care mă iubeşte enorm şi care rămâne alături de mine mereu. Astăzi sunt singură. Veselă, sănătoasă şi singură. Dar fericită.
Lucrurile care mă îmbolnăveau au plecat de mult din viaţa mea şi acum am înainte un drum luminat şi frumos.”
