Titlul articolului este mai mult o reflecție. Să nu vă așteptați la o continuare siropoasă cu trăiri și remușcări. Alta e realitatea jurnalistei Tatiana Țîbuleac. Nu a renunțat la scris în momentul în care a schimbat Moldova, Pro Tv-ul, știrile, pe o viață liniștită în Franţa alături de Tim și cei doi copii.
Să încep cu sfârşitul. Eu nu îmi propun să mă adaptez în ţara în care ajung. Fie pentru o lună, fie pentru un an sau mai mulţi. Poate pentru că încă nu am ajuns în ţara în care aş vrea să rămân. Sau poate pentru că mă sperie ideea de a rămâne, în general. Atunci când spui “rămâi”, admiţi că mai este încă un loc, undeva, pe care îl părăseşti. Şi atunci lucrurile devin confuze. Iar mie îmi place claritatea. De aceea prefer să copii melcii.
Am doi copii mici, un serviciu, scriu zilnic. Aş vrea să pot să-ţi dau un răspuns glamuros, mă tem însă că trebuie să dezamăgesc. Mai am unele interese personale pe care îmi place să le menţin vii. Parisul, oricât de straniu ar suna, este un oraş care trăieşte, mănâncă, se spală. O fi el cel mai romantic oraş din lume, dar vă asigur, nu şi pentru parizieni.
Ca mamă sunt în totalitate manipulată de copii. Îi iubesc peste margini. Ei ştiu asta. Ei ştiu că eu ştiu că ei ştiu. Şi cu asta s-a încheiat toată aritmetica.
Am făcut 7 ani de căsnicie. Am sărbătorit fără excese.
Cred că dacă tata şi-a imaginat vreodată un ginere perfect, el avea chipul şi asemănarea lui Tim. El mereu ţine cu el. Mama – e mama. Eu sunt cea mai bună.
Tim nu înţelege piftia.
Din bucatele româneşti îi plac sarmalele, colţunaşii şi zeama. Zeamă fac. Restul mănâncă la socri. În bucătarie stau atunci când trebuie şi când îmi face plăcere. Prefer, desigur, a doua variantă. Dar, recunosc, prima se întâmplă mai des. Copiii mereu vor ceva şi pe ei nu îi poţi refuza. Pe când avantajul soţilor este că au şi ei mâini şi ştiu a aprinde aragazul.
Eu fac parte din categoria femeilor care nu pot lipi vaza care s-a stricat în dragoste. Dacă s-a spart, s-a spart.
Orice zi petrecută împreună adunând cioburile, este o zi pierdută. O zi pe care, probabil, poţi să o trăieşti mai luminos cu altcineva.
Eu pot să iert când cineva m-a călcat din greşeală pe picior. Sau când a întârziat la o întâlnire. Dar nu pot ierta bărbatul care m-a înşelat sau mi-a dat o palmă. Şi nu cred că este corect să te ascunzi după înţelepciune, doar ca să îţi justifici frica de schimbare.
Dacă aş scrie cum văd eu Moldova, ar suna patetic. Atât de frumoasă o văd eu. Eu pe copiii mei îi învăţ limba română. Asta ca să nu trebuiască să le „povestesc” despre Moldova. Astfel ei pot merge singuri acolo, fără a se simţi străini. Limba română este cea mai frumoasă poveste a mea pentru ei.
Cât despre viaţa de jurnalist – nu cred că poţi înceta să fii jurnalist. Poate pe hârtie, nu şi în gândire. Îmi place să cred că mintea nu mi s-a împotmolit încă cu totul, iar nasul încă simte o ştire bună.
Text: Victoria Sănduţă
