Două ore în compania ei au trecut, spre dezamăgirea mea, foarte repede. Aveam prea multe de discutat: cafeaua preferată, fiica pe care o iubește atât de mult încât și-ar dori să-i dedice tot timpul și toate secretele din lume, mama despre care vorbește cu nesaț, bădeașca Anatol, iubitul care-i umple viața…Daa, e ca în bancul cu femeile care au stat zece ani la pușcărie, și tot mai aveau subiecte nediscutate la eliberare. Vrei să o cunoști mai bine pe femiea pe care ai admirat-o de atâțea ani de pe ecranele televizoarelor? Ai acum ocazia să asiști la o discuție între fete!
„Aș dori să am o relație cu Cătălina la fel de sinceră și apropiată cum e prietenia dintre mine și mămica.
Nu vreau să par banală, dar am o familie extraordinar de frumoasă și unită. Acest lucru îl datorăm părinților, îndeosebi mamei. Tatăl, cizmar de profesie, era mai mult preocupat de îndestularea familiei. Mama în schimb era foarte apropiată de noi.
Suntem 3 surori și bădeașca, așa îl răsfățam noi pe Anatol. Apropo, el și acum îmi zice domașca, sunt niște cuvinte pe care le păstrăm încă de la grădiniță.”
Irina și Anatol Bivol vin dintr-o familie de meșteșugari din Cojușna. Oameni stimați în sat pentru că încălțau și îmbrăcau nu doar mahalaua. Mama a fost croitoreasă, de meserie, iar tata a fost cel care i-a confecționat manual prima pereche de pantofiori de scenă.
„Și acum îmi amintesc că erau din lac alb cu o dantelă aurie. Tata împrumutase tehnologia de la niște cizmari evrei foarte iscusiți. Tare mi-au fost dragi și i-am purtat până s-au ros de tot.
Până în prezent hainele și încățămintea ce o cumpărăm este trecută foarte riguros prin ochiul profesionist al părinților.
În acești pantofiori am ieșit pentru prima dată în scena mare. Eram în clasa a patra când Anatol mă invitase să interpretez câteva piese pe scena Colegiului de Medicină, acolo își făcea studiile.
Am plecat de copil de-acasă, din dorința de a face școala de pictură. Posibil din acest considerent întotdeauna am purtat în inimă dorul casei părintești și aleanul mamei. Apropo, mama mi-a fost și este prima și cea mai de încredere prietenă.
Mi-aș dori să am o relație atât de frumoasă cu fiica mea cum o am cu mămica. Deși este din altă generație, nu am avut ce să-i ascund și ca unei prietene cele mai bune îi destăinuiam toate tainele.
Cătălina încă nu conștientizează că mama e cea mai apropiată prietenă. Mi-aș dori să fie mai apropiată și mai deschisă cu mine.
Chiar și acum, trecând prin experiențe mai grele în viață, mama a fost cea care m-a susținut și la bine, și la rău. A suferit enorm când am divorțat, dar a fost cea care m-a ajutat să depășesc orice dificultate.”
Este una din puținele femei din scena de acasă care inspiră încredere și o inocență copilărească pe care nici timpul, dar nici încercările vieții, din fericire, nu i-au putut-o șterge din priviri.
Atunci când credea că nu-și va mai putea reface niciodată viața, soarta i-l adusese pe El.
„Mi-am dorit enorm să cunosc în această viață un singur bărbat, să fiu căsătorită o dată în viață exact după modelul părinților care au făcut deja 50 de ani de când sunt împreună. Dar n-a fost să fie. Nu se merită să stai în căsătorie doar de dragul unei tradiții, dacă nu ai parte de înțelegere. La doar 27 de ani deja rămăsesem singură cu fiica.
Divorțul era inevitabil. Nu consider că m-am căsătorit prea devreme, problema era că nu aveam experiență de viață. Prima dragoste a dus la căsătorie. În timp însă rutina zilnică și incompatibilitatea de caractere au șters orice urmă de sentiment.
După divorț, aproape zece ani am fost singură, încercând să-mi refac viața. Au fost încercări care nu s-au soldat cu un sfârșit reușit. Am avut momente în care mi-am zis că probabil asta e crucea care trebuie să o duc. După o decepție mare, ajunsesem iarăși în brațele mamei cu lacrimi în ochi. Și mama mi-a zis că probabil asta e încercarea ce mi-a dat-o Dumnezeu. Atunci renunțasem la gândul să-mi refac viața. Nu acceptam să ies la nicio întâlnire. Eram categorică cu bărbații ce mă curtau.
Atunci a apărut în viața mea Alex.
Ne-am cunoscut absolut întâmplător. Era ultima zi de naștere ce am organizat-o cu prietenele. Atunci îmi făcusem cadou o mașinuță. În acea dimineață am făcut tranzacția, iar cel care îmi explicase detaliile tehnice avea să-mi devină iubit.
Nu știa cine sunt, eram deghizată foarte bine sub un chipiu.
Am rămas mirată să-i aud vocea după o săptămână. Mă felicitase cu 8 martie și îmi ceruse permisiunea să mă invite la o cafea.
Nici până acum nu-mi pot explica cum de-am acceptat, a fost destinul.
Atunci când mă resemnasem cu gândul că viața nu-mi mai rezerva nimic frumos, atunci când credeam că sunt la o vârstă la care nu mai pot începe o nouă relație, soarta îmi pregătise această surpriză.
Acum sunt foarte împlinită. Prietenele îmi sugerează să mai concep un copil. Îmi este oarecum frică. Important este că fiica l-a acceptat pe Alex în viața ei și ăsta e cel mai frumos lucru ce mi s-a întâmplat în ultimii ani.”
Text: Olga Chirică