Am sunat îndelung… soţului, bineânţeles… Of, de câte ori mi s-a întâmplat să şi înjur când nu mi se răspunde la telefon. Recunoaşte, ţi se întâmplă şi ţie, nu?! Hai să nu pierdem timpul, ci să facem ordine în gânduri: nu ne enervăm iubitul iar el nu o să înțegeagă cum de nu insistăm să îl scotem din sărite. Într-un cuvânt – toţi au de câştigat.
Am eu ce am cu chestionarele, întrebările…. procesele de conştiinţă (ferice de cei care nu ştiu ce înseamnă asta). Şi de câte ori nu mi se răspunde, caut să trag o linie, sau măcar o linioară, să pun un punct patetic, dar trist şi neânsemnat sărmanul (pentru că oricum, mai întotdeauna, facem virgulă… într-un final). Şi de câte ori întrevăd finalul, de atâtea ori număr ceea ce nu am făcut în loc să adun ceea ce am făcut, bat câmpii, mă ţin de istericale singuratice şi de spectacole imaginare şi mă cred altfel…. nu ca toată lumea: azi mă umflă fericirile, mâine plâng şi îmi pare că viaţa mea e mai pe terminate decât a vecinei mele, peste proteza dentară a căreia, am trecut din imprudenţă; chiar nu credeam că o va scăpa tocmai pe scară…. Şi în acele momente deschid preabunul meu Google şi îl rog să îmi pună „diagnosticul”.
Of, fetelor… şi mă văd psihic dezechilibrată (că aşa scrie în revistele alea glamuroase) şi acolo, o duduie cu boticul „peştişorului de aur”, siliconat cu alge marine, cred că… (psiholog, auzi?!). Ea mă sfătuie într-un articol care sună cam aşa: „Три признака что вы на гране безумства”. Vă daţi seama ce şcoală a făcut… cum comunică ea cu noi, muritoarele de rând.
Aşadar, ce îmi spune ea mie de la distanţa de câteva mii de km…Trebuie să merg la psihiatru că pot să fac rău celor din jur…. pot să nu mă îngrijesc şi să am nevoie de îngrijiri specializate; trebuie să-mi temperez pornirile sadice asupra celor dragi…. pe scurt, am haşurat boticul siliconat al „doctoriţei” (măcar să nu o văd dacă nu pot să îi spun totul în faţă), am luat o factură (neachitată) şi m-am pornit la numărat: dacă tot trebuie să mă duc la doftor, trebuie să ştiu ce vreau, ce am şi ce să cer de la om.
1. Da, pot să fac rău dacă bărbaţii mei scuipă pasta de dinţi în lavoar….. şi mai pot ascunde pentru câteva zile încărcătoarele telefoanelor mobile pentru că o să rămân fără tălpi într-o zi.
2. Da, am nevoie de „îngrijri specializate”, mai ales sâmbătă seara…. Părul e încâlcit, nespălat, unghiile au rămas printre sârma de ros tigăile în lavoar…. zâmbetul s-a topit în „curcubeul” de cămăşi pe care le am de călcat pentru 2 bărbaţi; la care se adaugă cel putin 5-6 pereche de blugi (fără ai mei), vreo 15 maieuri polo….. şi vreo 20 de înjurături colorate, pitoreşti, de-ale noastre.
Ce-a mai spus acolo… „толстолоб – icul” – psiholog”?!
3. Aha, porniri sadice….. clar: doi motani care au closet specializat, adus din Italia, nu de la Calea Basarabiei (renunosc, la noi sunt mai bune). Cum spuneam, „baia” animăluţelor mele de companie are uşă, filtru pentru mirosuri…. Tot ce trebuie. NU! Richie (motanul) nu se duce la baie dacă e pusă uşa, iar Zara, (adica mâţa), nu se duce dacă e scoasă uşa… Şi voi vorbiţi de porniri sadice?!
Da acum, fătuco…. vreau să te întreb şi eu pe tine: ai tăi luni, la „poldnik” ce au mâncat, sau…. soţul tău, pentru şedinţe ce cămaşă îmbracă, da pantalonii ceea gri-petrol pe care noi, femeile de rând, nu îi suportăm că fac genunchi.. ştii cum să le rezolvi problemă?!
Dar rădăcinile crescute ale părului când le-ai vopsit ultima oară, la vreme, la coafor, da manichiura ta câte ore ţine….
Eu concluzionez… şi râd… Care, “fumeie”, psihiatru?! Dă-mi fericire şi un munte de cămăşi ale celor mai dragi bărbaţi din viaţă şi lasă-mă să-mi beau cafeaua, fie ea şi rece… şi, important, nu mă învăţa cum să mă duc la fund. Asta se întâmplă tare uşor. Tu, învaţă-mă pe mine şi pe toate femeile care acum fac păstăi sau tocăniţă, sau ghiveci…. cum să reuşim să zâmbim, şi să putem, să găsim motivaţie să ieşim din casă şi să credem în noi şi în frumuseţea ochilor care uită uneori să străucească… Şi atunci am să te cred! Am să te urmez!
Deocamdată…“ia-ţi, valiza şi hulubii şi … pleacă”. Aici, locuiesc femei care nu suferă de: „nu-mai-pot. Aici femiele suferă din dragoste: se culpabilizează că nu reuşesc sau că pierd din putere când vin toţi acasă. Aici femeile suferă de „viaţă aşa cum a da-o Dumnezeu”. Dar nu se leapădă de ea. Pentru că e divină, e complicată dar … dragoste: e zâmbetul copilului tău şi o rară (poate o singură dată în viaţă) privire a soţului care spune: „Eşti UNICĂ şi UNICA!”
Credeţi în voi! Ăsta e secretul şi nu spuneţi că e uşor să scrii. Nu e uşor, dar vreau să îmi scrie-ţi. Atunci vedeţi cum se joacă cu voi cuvintele. Fug! Hai fugi şi tu… La dragoste. Pentru că o meriţi!
