Brandi Walton este doar una dintre persoanele care au trecut prin experiența bulversantă de a avea două mame, dar niciun tată. Inițial, ea s-a născut într-o familie normală. La vârsta de 4 ani, părinții lui Brandi au divorțat. Mama și-a părăsit soțul pentru o altă femeie. În consecință, fetița a fost nevoită să se integreze în noua familie. A fost un exercițiu aproape imposibil. Tânjea după afecțiunea pe care prietenele ei o primeau de la tați. Nu își mai aducea aminte nimic din relația cu tatăl ei, dar îi simțea lipsa.
În adolescență, golul din sufletul ei s-a amplificat. În ciuda acestui fapt, și-a iubit mama naturală, care a făcut tot posibilul să aibă grijă de ea. Totuși, simțea că nu era înțeleasă suficient nici de aceasta. Și-a reprimat durerea și de aici au derivat toate necazurile ei ulterioare. În tinerețe a dorit să aibă o relație normală cu un bărbat. Au urmat însă două eșecuri dureroase. Abia mai târziu a reușit să își întemeieze o familie în care să se simtă împlinită, mai ales după aducerea pe lume a primului ei copil.
Scrisoarea lui Brandi
Recent, Brandi și-a făcut curaj și a făcut publică experiența vieții ei. De ce acum? Deși în prezent și-a construit propria ei viață, trecutul nu poate fi șters. „Efectele modului în care am crescut joacă încă un rol important în viața mea.“ În plus, în momentul de față campania pro-gay este de o intensitate fără precedent în spațiul occidental. Vocea celor care au trecut prin aceste situații trebuie să devină tot mai sonoră. Poate că sunt persoanele cele mai îndreptățite să vorbească.„
Este și motivul pentru care Brandi a acceptat să dea un interviu pentru CBN. Și-a așternut și gândurile într-un articol-mărturie publicat pe platforma The Federalist. Afirmațiile ei par să fie un adevărat rechizitoriu la adresa comunității LGBT, acuzată ferm de faptul că „solicită toleranță cu fervoare și pasiune, dar uită să o și dea la schimb“.
Încă din primele rânduri se simte o anumită doză de frustrare, care a însoțit-o și i-a marcat cea mai mare parte din copilărie și din adolescență. „Dragă comunitate LGBT, nu sunt fiica ta. Niciodată nu am purtat un steag la vreuna din paradele tale. Niciodată nu am scris o scrisoare în numele tău vreunui congresman sau oricui altcuiva și nu am simțit nevoia de a-i face pe oameni să accepte faptul că sunt fiica unei lesbiene.“
Își exprimă dezaprobarea față de studiile pretins științifice care vor să sugereze că acești copii crescuți în cupluri gay beneficiază de aceleași drepturi, de aceeași dezvoltare și educație asemenea copiilor din familiile tradiționale. Nemulțumirea ei se păstrează la fel de vizibilă până în finalul scrisorii, pe care o semnează cu un salut care nu mai necesită nici un fel de explicație: „Not yours“ (Nu sunt a voastră).
Vocile copiilor încep să fie auzite
Heather Barwick și Katy Faust au depus mărturie în acest sens în fața Curții Supreme din SUA, insistând asupra faptului că se simt lezate fiindcă nu au fost crescute de un tată și de o mamă.
„În timp ce ne iubim și ne prețuim mamele, simțim nevoia imperativă să aducem în atenția instanței impactul pe care redefinirea căsătoriei îl va avea asupra copiilor“, au susținut fetițele de altădată, astăzi tinere care sunt nevoite să își recalibreze amintirile.
„Ne opunem căsătoriei gay pe motiv că acesta încalcă drepturile copiilor și nu le pot oferi acestora elementele fundamentale pentru o dezvoltare naturală – o mamă și un tată care locuiesc cu ei și îi iubesc“, au susținut acestea mai departe.
Durerea care nu are leac
În urmă cu câteva luni, Heather (astăzi o activistă în apărarea copiilor din cuplurile homosexuale) a publicat un articol în care își retrăia clipele amare ale copilăriei irosite. „Absența tatălui a creat o gaură imensă în ființa mea. Am iubit-o pe partenera mamei, dar o altă mamă nu îl putea înlocui pe tatăl pierdut.“ Drama îi era alimentată de anii în care a fost nevoită să trăiască nu doar cu o redefinire a căsătoriei, ci și a calității de părinte. A rezultat un gen de familie care acreditează ideea „că vom fi în regulă. Dar noi nu suntem. Ne doare.“
Durerea este cu atât mai mare cu cât ea nu poate fi exprimată. Copiii care au trecut prin traumele unui divorț sau ale unei adopții nedorite sunt, de regulă, în atenția psihologilor. Nu același lucru se poate spune despre copiii cu doi părinți de același sex. Li se oferă o „fericire“ pe care nu o pot asimila. Iar anii petrecuți sub umbrela unei împliniri iluzorii își vor așeza amprenta asupra lor și a familiilor pe care și le vor face. Vocile celor care au trebuit să conviețuiască cu două mame sau cu doi tați nu pot fi reprimate. Ele conferă, de fapt, și șansa reîntoarcerii la normalitate.
