O elevă din Moldova, stabilită în SUA, a înșiruit experiențele neplăcute prin care a trecut în perioada admiterii la universități. Tânăra vorbește deschis, într-o scrisoare emoționantă, despre lucrurile care au nemulțumit-o cel mai mult și a făcut-o să plece din țara în care a crescut și pe care a iubit-o dintotdeauna.
„Iunie 2014. Susținusem deja toate examenele de bacalaureat, iar împreună cu cei mai frumoși colegi de liceu, am organizat cel mai frumos și plin de emoții bal de absolvire. Da, era vara în care trebuia să urc o treaptă, vara în care mă simțeam un om mare pe umerii căruia se așează, încetișor, responsabilități, vara în care trebuia să fac o alegere, deloc ușoară, vara în care trebuia să-ncep să-mi croiesc viitorul.
Nu era deloc simplu, cel puțin, nu era așa cum întocmisem cândva pentru lecția de educație civică „Traseul Carierei Mele”. Mă gândeam la ce vreau și mă gândeam la ce-ar trebui să vreau. Mi-am amintit că pe vremea în care eram în clasele primare, primeam săptămânal Revista „Tropoțel și Tropoțica” în care era o rubrică unde mulți de vârsta noastră scriau despre ce și-ar dori să devină, iar atunci când citeam enunțuri de genul „Mă numesc Y și vreau să fiu polițist”, mă gândeam că sunt mulți ca și mine și poate că atunci când vom fi mari vom fi colegi.
Da, era un vis. Și știam că „adevăratele înfrângeri sunt renunțările la vis”. Și-am zis ca să încerc să-mi realizez visul la care pe măsură ce mă gândeam mai mult, creștea și se transforma în scop.
Așadar, am început. Aveam planul A care se numea – Facultatea de Drept a Academiei de poliție „Ștefan cel Mare” a MAI și aveam și planurile de rezervă – Universitatea de Stat de Medicină și Farmacie „N. Testemițanu”, Universitatea de Stat din Moldova sau o facultate de Drept la o universitate din străinătate. Sigur că scopul și ținta principală a mea era planul A.
Am întrebat pe cineva, am întrebat pe altcineva, am căutat informație în internet despre tot ce era legat de admiterea la Academia de poliție „Ștefan cel Mare” și pot spune că e sărac Google la capitolul acesta. În pofida tuturor descurajărilor, am crezut în mine. Atunci când mi s-a spus: „Vrei la Drept? Cam 1000 de euro, prin cunoscuți” – „prin cunoscuți” e o formulă destul de utilizată la noi – am zis că eu cred c-o să reușesc cu forțele proprii. Părinții mi-au zis că sunt dispuși „să mă admită”, adică să-mi dea 1000 de euro, dacă eu cu adevărat îmi doresc acest lucru.
Am spus un NU categoric. Eram absolut sigură că voi reuși. Știam că aveam să trec comisia medico-militară, pentru că nu am avut probleme de sănătate niciodată, iar media de admitere pe care mi-o calculasem după formula din regulamentul de admitere din acel an (formulă de care nu s-a ținut cont absolut deloc, la fel ca și de celelalte criterii ale admiterii) era de 9,05. Cât despre probele sportive (care nici nu s-au desfășurat), nu mă îngrijora acest subiect, pentru că eram destul de bine pregătită, participând anterior la diferite concursuri sportive de volei, baschet, tenis de masă, atletism și turism la nivel local, regional și național, dar asta contează mai puțin.
Am început, deci, cu completarea dosarului. Aceasta a însemnat multe drumuri, bani și oboseală. Fotografii, certificate, diplome, cozi interminabile la doctori și analize repetate. Am reușit, totuși, să-mi completez dosarul și să-l depun la timp, chiar prin ultimele zile. Am trecut prima etapă și așteptam cu nerăbdare luna august, în care trebuia să susținem probele sportive și să facem, propriu-zis, cunoștință cu Academia de Poliție. Mă vedeam deja în uniformă, cu epoleți. Dar cum era un vis, vis a și rămas.
Între timp am aplicat la Universitatea de Medicină și Farmacie „Nicolae Testemițanu”, la Universitatea de Stat din Moldova, la care am fost admisă la buget, cu bursă și la câteva universități din România.
Luna august a fost luna plină de zbucium și frământare. Era o zi caniculară și sute de absolvenți de liceu așteptau la poarta Academiei de Poliție, sediul „Sfânta Vinere”. După-amiază ni s-a permis să intrăm, am fost aranjați în rânduri, am fost salutați și ni-au vorbit, pe rând, câțiva domni în uniforme cu epoleți, pe care-i admiram. Ni s-a prezentat încăperea în care trebuia să fim cazați pentru următoarele 3 zile, în care urmează să susținem probele sportive. Am început să învățăm câte ceva din viața de student la poliție, începând cu unele noțiuni și formule precum „cazarmă”, ”Am înțeles” și „Nicidecum nu-s” rostite în cor.
Ne-am aranjat în camere, am făcut cunoștință cu paturile noastre, am mers la cantină. Ah, da, am mai completat așa-zisele „cereri de admitere” de care s-a ținut cont la fel ca și de formula de calculare a mediei, precum și de alte criterii. Acolo era, așa-zisa, comisie de admitere care ne ajuta în completarea cererilor – niște domni și doamne care nu făceau nimic altceva decât să ne „mâne” dintr-un colț în altul al încăperii. Am întrebat care sunt șansele că voi fi admisă la Drept (precizez că în cererea de admitere am bifat doar „Drept, zi, buget”), iar unul dintre domnii de acolo, receptiv și ceva mai drăguț decât toți ceilalți, mi-a răspuns să stau fără nici o grijă că voi fi admisă și m-a întrebat ce medie am, la care i-am arătat diploma de bacalaureat și a zâmbit zicând „Cu atât mai mult!”. Am devenit și mai încrezătoare.
Vreau să menționez, de asemenea, că, deși, în regulamentul de admitere, cu care nu ne-a făcut cunoștință absolut niciunul dintre angajații instituției, dar pe care am avut eu insistența și răbdarea să-l citesc în format electronic pe site-ul oficial al instituției, este prezentă, în titlul VI – Comisia de examinare a contestărilor, punctul 51, construcția „DUPĂ AFIȘAREA LISTEI CANDIDAȚILOR”, iar în titlul VII – Înmatricularea candidaților, punctul 55 menționează că „În listele nominale, candidații sunt trecuți în ordinea descrescătoare a mediei de concurs” și punctul 57 din același titlu menționează, de asemenea, că „Înmatricularea la învățământul la zi și la învățământul cu frecvență redusă se face STRICT în ordinea descrescătoare a mediei de concurs a candidaților”, în realitate nu a existat nicio medie de concurs, nicio comisie de admitere (membrii căreia, conform regulamentului – „vor fi remunerați în condițiile legii, conform numărului de ore efectiv lucrate”), nicio listă nominală a candidaților admiși.
Și acest lucru este foarte trist. Trist și rușinos, rușinos pentru toți cei care sunt parte a acestui sistem, a acestei instituții, începând cu domnul rector și terminând cu cel mai mic subaltern. Rușinos, pur și simplu.
A doua zi, trebuia să susținem probele sportive. Încă din ziua precedentă ni s-a spus să nu ne facem griji că totul va fi bine, dar puteai recunoaște pe fața fiecăruia dintre noi gramul acela de emoție din pragul unui eveniment mare, al unui eveniment decisiv. Am mers la sediul principal al Academiei, pe strada Gheorghe Asachi. Ni s-a prezentat încăperea acesteia care, spre deosebire de ceea ce văzusem în ziua precedentă la Sfânta Vinere, ni s-a părut „un lux”. Era cam ora 9 sau 10 și ni s-a spus că în puțin timp vor începe probele sportive.
Toți erau agitați și puteai să auzi pe ici-colo fraze de genul – „Așa a fost și anul trecut, i-au pus să alerge pe căldura cea mai mare! Unii chiar și-au pierdut cunoștința!”. Ne-am plimbat, am așteptat, am discutat. Câte cineva mai povestea întâmplări din viața unui polițist, polițistul fiind mama sau tata. Era clar, mulți dintre cei aflați printre noi erau fii, fiice sau nepoți de polițiști. Pe la amiază ni s-a spus că mergem înapoi la Sfânta Vinere. Ne întrebam cu toții ce-o fi însemnând asta, că doar trebuia să susținem proba sportivă!? Ajunși înapoi, am fost iarăși aranjați pe platou și ni s-au ținut discursuri despre ce și cum trebuie să facem și am fost felicitați cu ocazia admiterii la studii în cadrul Academiei de poliție „Ștefan cel Mare” a MAI.
A treia zi am fost lăsați să plecăm acasă, ca să ne întoarcem în același loc pe data de 1 septembrie. Am fost admiși toți, deci, rămânea o singură întrebare: La care facultate? Rezultate trebuiau să fie afișate pe data de 15 august. Nu au fost afișate. Nici pe 15, nici pe 16 și nici pe 31. Ca să mă asigur că nu rămân un an acasă din cauza că am întârziat cu depunerea diplomei de bacalaureat în original, am hotărât să o depun, totuși, la Universitatea de Stat din Moldova.
Înainte de 1 septembrie, am fost contactată de o doamnă, anagajată a Academiei de Poliție, care m-a anunțat (mai bine-zis, amenințat) că, dacă nu depun diploma de bacalaureat în original în câteva zile, voi fi exmatriculată. Am întrebat-o la ce facultate am fost admisă și mi s-a spus că rezultatele vor fi anunțate pe 1 septembrie. I-am spus că nu pot să-i duc așa, tam-nisam, diploma în original, fiidcă nu știu dacă am fost sau nu admisă la facultatea de Drept. Mi-a spus să stau liniștită, că totul va fi în regulă. Ok, s-a făcut.
Oricum, trebuie să fi fost admisă la Drept, fiindcă în cererea de admitere am bifat doar aceasta opțiune. În fine, am mers la USM și mi-am retras documentele (Doamna secretară, puțin dezamăgită: „-Ai, ai, ai! Ai furat locul cuiva!”. Ce să-i faci, asta e, trebuie să-ți urmezi visele! Am mers apoi și am depus originalul diplomei de bacalaureat la Academia „Ștefan cel Mare”.
Zilele treceau și așteptam cu nerăbdare 1 septembrie.
1 septembrie. Ne vedem din nou aranjați pe platou, având în față „superiorii”. Am fost iarăși salutați, felicitați și ni s-a spus din nou ce, când și cum trebuie să facem. Apoi, s-a citit o listă de aproximativ 20 de persoane, despre care ni s-a spus că sunt admise la Drept. Ni s-a mai spus că mai sunt cam 80 de locuri libere la Drept, care se vor completa pe parcurs. N-am fost printre cei 20.
Cei din listă și-au luat bagajele și au plecat la sediul de pe Gheorghe Asachi, iar noi am mers la masă. După masă, s-a mai citit o listă de vreo 5 persoane cărora li s-a spus să rămână pe loc, iar celorlalți ni s-a dat pauză. Nu ni s-a spus nimic, iar peste o oră cele 5 persoane nu mai erau pe teritoriu, la fel ca și bagajele lor. La fel s-a întâmplat a doua, a treia, a patra zi. Zilnic dispăreau câte 5-10 persoane despre care nu ni se spunea nimic.
După citirea listei cu pricina, puteai auzi pe câte cineva vorbind la telefon: „-Alo, tata, s-a citit iar o listă, iar eu nu sunt în ea. Sună și vezi ce-i acolo..”. Cam în a 10-a zi, mi-am făcut curaj și am intrat în cabinetul domnului locotenent-major pe atunci (peste o lună cam, devenise căpitan). Puțin sfioasă, am îndrăznit să întreb:
„- Îmi cer scuze, îmi permiteți să mă adresez (formulă deja învățată de fiecare dintre noi)?
- Da, spune.
- Mai sunt locuri la Drept?
- Da’ ce?
- Păi, vreau să știu dacă am fost sau nu admisă la Drept.
- Nu știu, nu pot să-ți răspund acum. Dar de ce vrei anume la Drept? Protecție, pază și securitate (PPS) este, de fapt, aceeași facultate, doar că sub altă denumire și când obțineți diploma de licență în ea scrie că sunteți licențiați în drept.”
Vorba aceea, „macaroane pe urechi”, nu mai scrie niciun „licențiat în drept”, lucru specificat destul de clar în regulament. I-am răspuns că scopul meu este Dreptul și nicidecum Protecția, Paza și Securitatea. Mi-a răspuns că nu poate să mă ajute cu nimic, că dumnealor „îndeplinesc ce li se spune de sus”. Am spus bine și am vrut să ies, dar domnul locotenent-major mi-a spus: „- Ascultă, cine te-a ajutat să intri la Academie?
– Nimeni.
– Pff, nu cred.
– Serios.
– Spune-i omului care te-a ajutat să pună un cuvânt pentru tine, poate reușești.”
Am exclamat; „- E clar! Mulțumesc! Îmi permiteți să plec?”. „- Da.”
În zilele următoare „s-au mai evaporat” câțiva studenți, iar eu n-am fost printre ei. Am prins curaj și am hotărât să intru la cineva care e „mai sus”. De această dată, la domnul maior. Domnul maior e o fire liniștită, un om bun și cuminte, poți recunoaște asta în chipul său.
„ – Bună ziua. Îmi permiteți să mă adresez?
- Vor mai fi transferați studenți la Drept?
- Nu știu, nu pot să-ți spun, fiindcă nouă ce ni se spune, aceea facem.
- Și eu ce pot să fac, vreau la Drept.
- Ce medie ai?
- 8,50 la Bac și 9,42 pe trei ani de liceu.
- (Caută dosarul meu și cercetează) Într-adevăr.
După o discuție în care a încercat, la fel ca domnul locotenent-major, să mă convingă că diferența dintre cele două facultăți ține doar de denumire și că la PPS e cu mult mai bine decât la Drept, înveți mai puțin și tot reușești să obții un loc bun de muncă și că dumnealui dacă ar avea un copil de vârsta mea tot la PPS l-ar da. (Sigur, aici dumneavoastră sunteți superior). Am ținut una și bună că vreau la Drept, iar într-un final am auzit: „- Bine, eu o să discut cu domnul rector situația ta, dacă tu așa mult dorești la Drept”. I-am mulțumit și așteptam cu nerăbdare un răspuns. Peste o zi am fost anunțată că sunt chemată în cabinetul domnului maior.
„ – După cum ți-am promis, am discutat cu domnul rector. Mi-a spus că, la moment, nu mai sunt locuri libere la Drept, dar că, pe parcurs, s-ar putea elibera. La tine problema e înălțimea, tu ai 162cm, iar înălțimea minimă la fete este de 165cm.
- Ce să zic. Bun motivul, dar eu am avut demers semnat cu referire la înălțimea mea și, plus la asta, câte fete care nici 160cm nu au și sunt la Drept?!
- Nu știu, asta e tot ceea ce pot să-ți spun, dar sfatul meu este să rămâi aici și să vezi cum e, sunt sigur că o să-ți placă și n-o să mai vrei să te transferi, dar dacă tot o să vrei, o poți face în semestrul al doilea, mulți procedează în acest fel.
- (Abia îmi stăpânesc lacrimile, știu că n-are nicio vină domnul maior pentru că eu n-am fost admisă la drept.) Mulțumesc mult. Îmi permiteți să plec?
- Îmi pare rău.
Cu strângere de inimă și cu multe regrete, am hotărât, totuși, să rămân la o facultate la care nici măcar nu aplicasem, dar la care am fost admisă. Mi-am pus un nou scop – să mă transfer la Drept în cel de-al doilea semestru. Zilele-și urmau cursul lor, am primit uniformele, am cusut gulerașele, am încălțat bocanii, m-am trezit în fiecare dimineață la 4-5, fiindcă nu stăteam în cazarmă. A început să-mi placă acest ritm alert și tot ce ne învățau domnii superiori.
A început să-mi placă și mai speram. Învățam și luam note bune. Unii profesori mai experimentați, alții abia începători, unii mai puși pe glume, alții mai serioși sau sufletiști. Îmi plăcea, deși „studentul nu are niciun drept în pluton” (și nici în afara plutonului, aproape). Învățam obligațiile studentului de serviciu, aranjam mesele și spălam farfuriile la cantină, glumeam cu colegii de serviciu sau eram pedepsiți pentru că am făcut gălăgie. Era interesant, era strict, era greu, dar îmi plăcea.
Și mi-a plăcut până în ziua în care am obosit și-am zis că ajunge. Ajunge să accept nedreptatea. Aflasem rezultatele admiterii la studii peste hotare încă în septembrie – fusesem admisă la o facultate de Drept în România. Am hotărât, totuși, să îmi urmez visul și să rămân Acasă. Era deja octombrie și regretam din ce în ce mai mult. Într-o zi am contactat o prietenă din orașul în care am fost admisă și am întrebat-o dacă nu e târziu să merg acum la facultate, iar ea mi-a spus că nu, întrucât alți studenți vin și prin decembrie. Aha, mai este o șansă, deci!
Am discutat cu membrii familiei și m-am întrebat: „- Se merită să schimb visul meu, bursa de 90 de lei/lună (atât primește un student la poliție), bocanii și uniforma pe o facultate de Drept din afara țării și o bursă de 65euro/lună, timp liber pentru lectură și plimbări, activități în afara facultății?” Răspunsul a fost ,,Cu siguranță”. Am hotărât ca să merg chiar în ziua următoare să-mi retrag actele.
Mi-am permis, deci, să dorm un pic mai mult decât de obicei și să merg fără uniformă la Sfânta Vinere. Așteptam microbuzul în momentul în care m-a telefonat domnul comandant de pluton, care m-a întrebat unde sunt, că el face prezența și trebuie să știe. I-am spus să anunțe superiorii că eu o să trec mai târziu pe la dumnealor, cam în 2 ore. Peste vreo 30 de minute, m-a sunat din nou și mi-a spus că domnul locotenent-major dorește să vorbească cu mine. Supărat și cu aere de superior întreabă:
„- N-am înțeles, ……… (numele, nu prenumele, meu) unde ești?
– Pe drum.
– Cum adică pe drum, ce-ți permiți tu?
– Eu ajung într-o oră, domnule locotenent-major, am o cerere.
– (Calm și liniștit) Aaaa, totuși pleci?
– Da.
– Bine atunci.”
Am ajuns. Tremuram toată ca o vargă și abia de-mi stăpâneam lacrimile! E atât de greu să renunți la vis!
Am intrat în cabinetul domnului maior. Acolo erau toți cei trei superiori ai anului I, domnul locotenent, domnul locotenent-major și domnul maior. Probabil, mă așteptau. Așteptau să mă convingă să rămân sau, cel puțin, să mă facă se regret că renunț. Cineva m-a întrebat dacă cred că îmi va fi mai bine acolo, cineva a încercat să-mi explice avantajele pe care le am dacă rămân aici, iar cineva m-a ascultat, pur și simplu.
- Cum puteam să fiu admisă la o Facultate la care nu aplicasem?
- Cum cineva cu media sub 8, sub 7 și cu o înălțime mai mică decât mine a fost admis la Facultatea de Drept, iar eu nu am fost admisă?
- Care au fost criteriile de selecție și repartizare a studenților pe Facultăți în realitate, nu cele specificate în regulamentul scris?
- Unde este lista studenților admiși la Drept și a celor admiși la PPS? Nicăieri! Nu a fost afișată absolut nicăieri.
- În zilele în care erau trimiși pe ascuns studenți la facultatea de Drept și toți se revoltau, dar nimeni nu îndrăznea să întrebe, a venit un domn căruia, cu părere de rău, nu i-am memorat numele, (este foarte posibil nici să nu se fi prezentat), care ne-a ținut un discurs despre diferența dintre cele două Facultăți și care încerca să ne convingă cu tot dinadinsul că „la noi e mai bine”. Pe final a spus: „- Așa că, să nu vă aud eu că vă jăluiți sau că apar întrebări de genul „De ce el a fost admis la Drept, dar eu Nu?”. Sincer, suna a amenințare, era ceva de genul „Nu o căutați cu lumânarea, taceți și înghiteți, mulțumiți-vă că sunteți măcar aici”. I-am dat atunci întrebarea „Pe baza căror criterii au fost repartizați studenții la cele două facultăți?”, iar dumnealui a început să ne spună iarăși că la PPS e mai bine decât la Drept, nemenționând, cel puțin, un criteriu. Pentru un moment am avut chiar impresia că nu știe ce este acela „un criteriu”.
- Am scris cererea de „autoexmatriculare” pe motiv că plec în altă instituție la studii și nu pe motiv că banii și rudele fac legea în țara noastră, inclusiv în instituțiile care ar trebui să lupte cu acest fenomen, dar care îl favorizează. Am făcut acest lucru, fiindcă nu am avut timp de ceartă și „probleme”, eram grăbită să reușesc în altă parte, să nu pierd un an.
- Când am mers să scriu cererea de autoexmatriculare, în timp ce discutam cu superiorii, i-am întrebat: Unde pot găsi drepturile și obligațiile mele ca student? Există un regulament al Academiei de poliție „Ștefan cel Mare”?, aș vrea să-l văd, să-l cunosc. Domnul locotenent-major s-a agitat și mi-a spus că „am obligațiile studentului de serviciu”, ce mai vreau? I-am spus, bine, acelea sunt obligațiile mele în timp ce sunt de serviciu la cantină, dar eu, ca student, am drepturi și obligații pe care ar trebui să le găsesc într-un regulament al Academiei ca instituție de învățământ. Domnul locotenent-major s-a agitat și mai mult (gândind, probabil, te crezi mare deșteaptă!) și a vrut să zică ceva, dar domnul maior a intervenit și a spus: Dă-i pace, ea are dreptate. Și a început să-mi explice despre legea cu privire la poliție. Am mai discutat, mi-au mai explicat câte ceva, m-am mai revoltat, iar în final, domnul maior a exclamat: Tu și acum poți să te transferi la Drept!(Era clar, a conștientizat faptul că pierde un student bun) Am început a plânge. De ce-mi spuneți asta acum, când am renunțat deja? Nu mai vreau, mulțumesc.
- Am fost pe la toți cei care trebuiau să-mi semneze fișa de lichidare, mi-am achitat uniforma și am plecat la sediul principal să-mi retrag documentele. Tot ce am primit a fost Diploma de bacalaureat. Atât. Nici dosarul medical pentru care am achitat vreo 600-700 de lei și de care am avut nevoie ulterior pentru altă facultate. Nici poze și nici copiile diplomelor prezentate.
- Mi-am făcut niște concluzii și am realizat că tot ce se vorbește nu doar se vorbește, ci se și face.
- Am întâlnit, ulterior, 2 persoane care au aplicat la studii la această instituție. Uneia dintre ele i s-au pus „bețe în roate” încă la comisia medico-militară, iar celeilalte – nici măcar nu i s-a depus dosarul pentru a fi admisă, pentru că domnul responsabil de acest lucru îi promisese s-o ajute și probabil, aștepta o recompensă, iar pentru că „tinerii nu trăiesc cu principiile corupției” și pentru că nu primise niciun „cadou”, nu i-a depus dosarul pentru admitere. Și astea sunt doar două din sutele de cazuri în care studenții apți, deștepți și capabili de o carieră de succes în poliție sunt ignorați, împiedicați și alungați din țară. (Ambele persoane sunt peste hotare la moment).
Concluzii: Moldova chiar este țara minunilor! Moldova chiar este un stat corupt, începând din cele mai importante instituții ale sale. În Moldova, toți cei care au putere fac abuz de ea. Țara noastră își alungă oamenii buni și deștepți în străinătate, pentru că e conștientă că dacă încerci să lupți cu ei, pierzi, așa că mai bine să ții în frâu și să-i domini pe cei mai puțin deștepți, care or să se supună și nu le vor „pune bețe în roate” celor de sus. Nu se prevede nici o schimbare în viitorul apropiat!
Rugăminte către Ministerul Educației, verificați cum se desfășoară procesul de admitere la Academia de Poliție „Ștefan cel Mare”, dacă se respectă regulamentul de admitere, dacă comisia de admitere își îndeplinește obligațiile și, mai ales, dacă există această comisie sau reprezintă doar niște nume pe foaie, dacă aprecierea participanților este obiectivă sau subiectivă, dacă concursul este echitabil și transparent. Poate măcar voi începeți să faceți o schimbare, deoarece cei de la conducerea instituției respective, se vede clar, cunosc situația, o acceptă și o favorizează!
Mulțumesc, Academie, m-ai ajutat să evadez din haos. Mulțumesc, m-ai ajutat să renunț la vis și să mă simt un pui cu aripile tăiate, dar uite că revin peste 2 ani de la întâmplare să-ți spun că, minune s-a întâmplat, mi-au crescut aripile și pot să te critic și să te înfrunt. Mulțumesc, Academie, mi-ai oferit posibilitatea să găsesc ceva mai bun, m-ai făcut să-mi fie dor de patria mea și de omuleții mei de acolo care o rabdă. Mulțumesc, Academie, pentru că m-ai pierdut.
P.S: A fost o experiență frumoasă și, totodată, plină de regrete, ură și schimbare de idei și concepte. A fost o întâmplare care mi-a tăiat aproape toate posibilitățile și m-a pus la zid. Mi-am dorit un viitor în Moldova, mi-am dorit o schimbare în Moldova și am vrut să încep de la mine. Dar era prea târziu să mă întorc la USM sau USMF „Nicolae Testemițanu”, pierdusem bursa, iar bani de contract nu am avut și, printre altele, n-am fost 12 ani la școală pentru ca părinții să-mi achite contractul la facultate.
Dragă Academie, datorită ție scriu acest articol din SUA și din cauza ta anul 2014 poartă în viața mea titlul „Greșeli la tot pasul și toți pașii greșiți”.
Apropo, știu că veți răscoli arhiva, iritați și enervați, dar, mai ales, curioși să știți ce „mână de om” a avut curajul să vă spună adevărul în față. Dar poate că o să mă admirați pentru faptul că sunt un om curajos, un om inteligent. Și poate c-o să regretați că ați pierdut un potențial angajat al Ministerului valoros și capabil. Nu oricine reușește să relateze atât de bine o întâmplare și să înșire mii de cuvinte în 7 pagini, având o ortografie și o exprimare aproape perfectă.
Dragă Academie, fă o schimbare și uluiește o țară întreagă. Fă o țară întreagă să se mândrească cu oamenii pe care îi crești, nu să le fie rușine de ei”.
sursa: blog/Alina G.
