Incidentul femeii care a născut în toaleta Institutului Mamei și Copilului a sensibilizat întreaga societate. Astfel că, tot mai multe mame decid să își dezvăluie experiența nașterii. Este și cazul unei femei din Capitală, care ne-a scris în redacție despre chinul și înjosirea prin care a trecut când și-a adus băiețelul pe lume.
Din motive de confidențialitate nu vom da numele femeii. Iată ce a scris aceasta:
„Vreau la rândul meu să povestesc istoria mea din 27 octombrie 2015, de la Spitalul Nr.1! Istoria strașnică a început nu la spital, dar la Policlinica nr.10. Unde îmi trebuiau mii de analize, iar medicii frustrați de la policlinică te poartă ca pe o proastă la deal și la vale. La 3 luni de sarcină trebuia să merg la psihologul din policlinică, pentru o consultație, ca să mă învețe cum să fiu o mamă adevărată! Anume doamna psiholog m-a traumat prima la maxim prin faptul că: analiza de sânge a fost greșită și ea cu tot cu analiza greșită m-a invitat alarmant în cabinet și mi-a declarat că eu am SIDA! Dar nu este grav, deoarece mai sunt mame cu SIDA care nasc. Ea mi-a mai spus că soțul meu și eu suntem doi curvari, și că am umblat din floare în floare, și ne-a făcut în tot felul. Nici nu pot respira acum scriind aceste rânduri. M-a salvat soțul, care încearcă să ma scoată din șoc. Am mers ambii la Costiujeni și am dat repetat analizele, unde au venit rezultate negative. Noi SIDA nu aveam. Rezultatul era greșit din cauza hormonilor, a declarat doctorul de la Costiujeni. Am vrut să scriem plângere, dar toți medicii ne linișteau că a fost și presa la doamna medic de la policlinică și nimic rezultate nu au fost, și mai bine ar fi să nu atragem atenția că așa este ea. De atunci, nu am mai călcat în policlinică, deși primeam sunete multe de la medicul de familie, că trebuie să vin deoarece ei trebuie să îndeplinească hârtiile. Eu am optat pentru centrele private. Mi-am dorit să nasc la un centru privat, însă din lipsă de bani nu am apelat la serviciile lor. Astfel, prin recomandare am ajuns la o doamnă care este medic obstretician la Spitalul Nr.1. La 4 luni am sunat-o și ea mi-a zis să revin mai aproape de 8 luni. Zis și făcut. Până la 8 luni a fost un vis. Fără medici probleme și sute de analize. Am avut noi grijă de sarcină prin căldură dragoste și fără multe pastile de genul: Prenatal și alte vitamine. Când aveam 8 luni de sarcină, mergeam o dată în două săptămâni la doctorița mea. Niciodată nu mi s-a cerut nimic, dar logic omul m-a consultat. Îi mulțumeam cum puteam. Eram așa calmă și aveam toată încrederea în ea. Deci Dumnezeul meu era această doamnă medic ginecolog-obstretician. Se purta frumos, vorbea frumos, deși era foarte solicitată! Aveam deja 39 de săptămâni și abia așteptam ziua cea mare. La 40 de săptămâni doctorița m-a internat în spital ca sa fie toți calmi, pentru că momentul poate veni oricând. Doar pereții de acolo, deja mă băgau în spaimă, dar parcă tot ok. Nu căutam confort, căutam doar să plec de acolo mai repede cu bine. În salon mai erau două fete. Ambele erau la (sohranenie), când poți pierde copilul și medicii te ajută să îl salvezi. Era o fată, sărmănica trebuia să stea doar în pat, timp de 5 luni. Rar când venea cineva să o ajute. Noroc de noi. Dar cum vorbeau cu ea! Îți venea să plângi. Dar revenim la subiectul meu. Zilnic mergeam la procedura de încălzire la burtă pentru a provoca nașterea. Și marți la ora 11:00 după procedură, peste zece minute mi s-a luat mersul de la primele contracții. Aveam o durere care iți blochează creierul. Mersul. Nici să strig nu puteam de durere. Mă țineam de pereți si m-am târât până la baie, de unde credeam că nu mai ies. Intrase cineva și s a speriat,și a chemat sora medicală. A venit sora și a zis: „Eeeee și stai aici și bocești? Dute în palată, acolo o să vină medicul să te vadă.” Eu zic: „Da bine.” Când de fapt trebuia să-i zic ceva sau să o pocnesc de durere și furie pentru așa cuvinte. În palată nu am mai ajuns, fiindcă doamna medic mă aștepta la ea în cabinet. Peste o oră am ajuns de la WC la cabinetul ei. Medicul de gardă, o doamnă blondă m-a urcat pe capră să mă consulte și mi-a zis: „Off ne-ai venit aici cu 2 cm deschidere și încă, și răcnești, ai să vezi amuș tu durere, așa că dute în palată și vină mai încolo.” Hai înapoi. Îmi era rușine să mă tăvălesc de durere pe coridoare și m-am dus în palată unde plângeam și mă înnecam de durere. M-am pus în genunchi și stăteam exact ca câinele. Jos era bine fiindcă era rece. Sora medicală mă certa ca să mă urc pe pat, sa stau culcatî ca sa nu racesc jos. O doamneee. Mai stă oare cineva culcat în pat când are așa contracții? Pe la ora 15:00 eu strigam din ce în ce mai tare. Telefon? Să sun soțului? Mamei? Nimeni din ai mei nu știau fiindcă în așa momente nu prea poți gândi. Mai târziu, surorile m-au dus la alt etaj unde trebuia să nasc. Acolo, erau alte surori cu fețe de piatră și cred că la închisoare este o atmosferă mai caldă și de sărbătoare ca în sala de nașteri de la Spitalul Nr. 1. Doamna medic l-a care eu mă consultasem era agitată și obosită de prea multe nașteri. Când m-a văzut și pe mine acolo: a sunat și chiar indignată a întrebat: ce mi-ați adus-o aici, să-mi stea că și asa nu am palate libere de naștere. Am cerut un lighean și într-un colț plângeam și mă străduiam să nu strig tare, ca să nu deranjez și vomitam încontinuu. Surorile treceau și mă priveau dezgustător. Îmi era așa de rușine. Iar la un moment dat medicul meu a venit m-a cuprins și m-a pupat și a zis:„Nu plânge! Totul va fi bine.” Acest mesaj a venit exact după ce mama și soțul au sunat-o , rugând probabil să aiba grijă de mine ca să fie totul bine. Se eliberase o palată. Și venise soțul care săracul numai el știe ce a tras cu mine. Îmi făcea masaj la spate ca să rezist contracțiilor. Puteri nu mai aveam. Contracțiiile erau fără pauză. Și spre seară mi s-a pus o injecție ca să mă calmez, să pot naște. Apoi am fost trimisă la clismă și înapoi. Ooo aici este cel mai interesant. M-au urcat pe capră, soțul a zis că iese afară, dar de fapt era în coridor. Surorile se simțeau liber să zică ce vor. Doctorița le-a lăsat să ma pregătească! Eu deja eram parcă pe alta planetă. Urlam chiar nu mai puteam de durere: fara epidurală fără nimic. Și o soră îmi zice: „Da nu mai rage ca o vacă că nu ești numai tu aici.” Iar cealaltă soră a zis: „ Vseo, fa dacă nu îi inchizi gura, eu mă duc acasă și lasă ea să nască cum vrea și cum poate.” Iar eu din ultimele puteri o rugam : „Gata, gata tac numai vă rog nu vă duceți acasă.” Sotul auzise și intrase, și a zis: „Voi ce sunteți în grajd aici? Cum vorbiți voi cu ea?” Dar ele i-au spus: „ Gata, gata hai ieșiți, că tot e bine și în continuare ele îmi zic mie: „Văd că căutați probleme, soțul tău caută probleme, da? Acuș le va găsi.” Și eu îmi ceream scuze pentru el. A venit doamna medic mi-a zis ce să fac, am născut. M-a cusut. A plecat. Venise mama și soțul lângă mine. Unu mă hrănea, altul mă încuraja, dar eu vroiam să plâng și nu realizam că lângă mine e copilul meu. Peste jumate de oră m-au dus în palată unde era o soră medicală, care era asistentă dată de la Dumnezeu. M-a ajutat și m-a încurajat. Când ea pleca, plângeam fiindcă venea altă soră rea care vorbea foarte urât și numai câte combinații se fac acolo pe mamele care de durere nu gândesc!!! De atunci, nu mai calc în instituțile publice, vaccin nu facem și urăsc Moldova din cauza lor. Și tot din cauza lor, nu pot psihologic face copii. Și vreau, dar nu știu cum să scap de aceasta traumă, care mă ține legată și nu pot trăi normal. Dă mama naibii să schimbăm ceva în țara asta sau cum mergem mai departe? Sunt gata să ajut cu ce pot, ca să nu mai fie așa mai departe. De unde să nască lumea în Moldova, dacă ultima dorință în viață și pe asta ne-o distrug. Haideți, să lăsăm ceva bun urmașilor noștri!”
