După începutul războiului, Republica Moldova, dar și România, au devenit o a doua casă pentru mii de ucraineni refugiați din calea gloanțelor și armelor. Aproape toți dintre ei sunt mame și copii.
„E sfârşit de februarie, 2022. În Ucraina, e deja război. La graniţa cu România, se duc altfel de bătălii. Pentru supravieţuire”.
”E groaznic. Nu am cuvinte. Trebuie să plecăm. De pe pământul nostru, din casa noastră. Cu copiii, fără nimic.”
Taţii rămân acasă, la război. Doborâţi de durerea acestor despărţiri. Şi de viitorul incert care îi aşteaptă şi pe unii, şi pe alţii.
Eram toti martorii unei mobilizari fara precendent.
Cosmina Simiean, director DGASPC, România: Am avut o persoană care a donat două pâini și o sticlă de lapte pentru că atât și-a permis, și am avut organizații care ne-au trimis 10 tiruri odată.
S-au strâns, în felul ăsta, peste 26 de milioane de euro. Bani care nu sunt nici de la Guvern, nici de la Uniunea Europeană, ci numai din donaţii. Se regăsesc toţi, pe aceste liste. Imaginea completă a unui an de razboi, în cifre.
Cosmina Simiean, director DGASPC: O sută 90 de mii 838 de persoane au foot deservite anul trecut la Romexpo. Cu un vârf în decembrie de 2100, pe 6 decembrie, au fost 2100 de persoane într-o zi, a fost recordul nostru absolut.
Viața refugiaților ucraineni, după un an de război
Sunt oameni pe care acum, nu doar războiul îi alungă de acasă. Ci şi frigul, foamea, întunericul. Cristina le vede pe toate în ochii oamenilor din faţa ei. Şi ar fi putut să le trăiască şi ea, dacă nu pleca la timp.
Cristina Shatrovska, ucraineană: În 32 de ani de când sunt eu nu am ieșit din Ucraina și nu am crezut vreodată că o să ies pentru că e război la mine în țară.
Când a început războiul mai avea 4 luni până să nască. Era singură, cu încă un copil de 5 ani. Soţul e marinar şi era plecat pe mare. Frica de a naşte în altă ţară a fost mai mare decât teama de a trăi în stare de alertă. După ce a născut-o pe Eleonora a aşteptat doar să se vindece puţin operaţia de cezariană. Şi a plecat spre România.
Cristina Shatrovska: Un copil de mâna, unul în cărucior, și o valiza violetă. Am ajuns aici, eram așa de înspăimântată, era așa un oraș mare.
Oraşul acesta mare şi oamenii lui mulţi au devenit însă, într-o clipă, unicul ei sprijin.
Cristina Shatrovska: M-au dus până la metrou, m-au dus acasă, mi-au dat cheile, ce va mai trebuie, să va dau ceva, straie, haine, jucării, ce va mai trebuie. Zic – ce bani să vă dau, ce vă trebuie, precis e real?
Aşa a inteles Cristina că binele primit de ea trebuie dat mai departe şi multiplicat. Şi-a luat copiii şi a plecat la Romexpo.
Cristina Shatrovska: Zic, eu știu limba română, vreau să muncesc, aveți nevoie de ajutor? Ei au spus că da, avem nevoie, dar ce ai să faci cu copilul de aici? Copilul o să muncească cu mine.
Aşa e viaţa ei de aproape un an. Şi-a construit un mic univers în care îi e bine. Azi n-o mai sperie nici blocul înalt în care locuiește, nici metroul, nici agitația marelui oraș care i-a devenit, încet, acasă.
Cosmina Simiean, director DGASPC: E încă o demonstrație că mamele, pentru puii lor, pot învinge orice. Inclusiv războiul.
Pe frontul acesta, departe de tranşee şi de bombe, e o armată de oameni pentru care a ajuta a devenit meserie de onoare. E ceva ce dă dependenţă.
sursa: www.observatornews.ro
