Incredibila poveste a jurnalistei ruse care l-a înfruntat pe Putin. A scris o carte despre protestul de șase secunde care a făcut înconjurul lumii

„No war. Cum m-am opus mașinăriei de propagandă de la Kremlin” este numele cărții semnate de Marina Ovsiannikova, care urmează să fie lansată și în limba română, în cursul acestei săptămâni, la Bookfest, scrie Libertatea.

Pe 14 martie 2022, la câteva săptămâni după ce Vladimir Putin ordona invadarea Ucrainei, Marina Ovsiannikova a devenit un nume cunoscut la nivel planetar. A întrerupt știrile în direct la televiziunea de stat Pervîi Canal, cea mai urmărită din Rusia, cu un protest față de război. „Opriți războiul!”, a strigat ea, și a afișat un banner cu mesajul: „Nu războiului. Opriți războiul! Nu credeți în propagandă. Aici sunteți mințiți”.

În cele 6 secunde cât a durat protestul în direct, Marina Ovsiannikova, 44 de ani, s-a transormat dintr-un producător la televiziunea apropiată Kremlinului într-un simbol al Rusiei care i se opune lui Putin.

Evadarea

A fost imediat arestată, interogată, apoi eliberată sub supraveghere și trimisă în judecată. Risca ani grei de pușcărie așa că a fost sfătuită să se salveze. Evadarea din Rusia alături de fiica ei de 11 ani, realizată cu ajutorul organizației Reporteri fără frontiere, este un subiect de roman în sine. „Am schimbat șapte mașini. Lângă graniță, ne-am blocat în noroi, pe câmp, și am luat-o pe jos. Ne-am orientat după stele”, a povestit jurnalista în vârstă de 44 de ani, născută dintr-o mamă rusă și un tată ucrainean.

Astăzi refugiată în Franța, Marina Ovsiannikova se teme în continuare pentru viața ei. „E clar că mă tem. Am și vorbit cu prietenii ruși, mi-au spus să fiu atentă la otrăvire sau la un accident de mașină”, a spus ea la o întâlnire cu jurnaliștii, în februarie anul curent, la Paris.

A scris o carte, a fost tradusă și-n română

În aceeași zi în care susținea conferința de presă în birourile Reporteri fără frontiere din capitala Franței, în Germania, îi apărea în librării cartea în care denunță mașinăria de propagandă media de la Moscova și explică cum a ajuns la gestul radical. De atunci, volumul autobiografic a fost tradus în mai multe limbi.

Va apărea în curând și în limba română, la Editura Vellant, care a oferit în avanpremieră câteva fragmente în exclusivitate pentru cititorii Libertatea. Traducerea este semnată de Justina Bandol, iar lansarea va avea loc în cadrul Bookfest, care se desfășoară în perioada 24-28 mai la București.

Minutele de dinaintea gestului radical

„Stau în biroul nu prea mare al redacției internaționale și încerc să mă concentrez să ascult transmisiunea live a ședinței Comitetului de Securitate al ONU cu privire la situația din Ucraina. Vizavi de mine sunt mai multe monitoare pe care rulează transmisiuni de la Reuters, Skynews și Eurovision. Acolo e război. Sunt imagini cumplite cu orașe ucrainene distruse, trupuri care zac nemișcate pe pământ, explozii și șuvoiul neîntrerupt al refugiaților.

Pervîi Kanal are abonament la aceste materiale video și le poate folosi fără restricții. Dar noi arătăm numai imaginile trimise de Ministerul rus al Apărării, de FSB sau filmate de propriii noștri corespondenți. Principala noastră sarcină este să creăm o realitate paralelă și să facem în așa fel încât războiul să arate ca o operațiune pentru eliberarea populației civile din Donbass. Cu câteva minute înainte de începerea transmisiunii în direct sună telefonul pe linia internă.

–  Marina…, trebuie să refacem cuvântarea lui Nebenzia, să luăm alt fragment, despre moartea jurnalistului american!, țipă în receptor redactorul-șef al emisiunii Vremia.

Vasili Nebenzia este reprezentantul permanent al Rusiei la ONU. Tocmai ce a afirmat că jurnalistul Brent Renaud a murit la Irpen de un glonț ucrainean, nu rusesc. Cuvintele acestea trebuie transmise neîntârziat la știri. Din noianul de informații se pescuiește cu mare atenție tot ce poate fi folosit împotriva Ucrainei.

Fug la montaj. La ușa newsroomului clipește o luminiță roșie. Accesul în zona transmisiunii în direct se face numai cu permis electronic special. Iar eu am așa ceva.

– Refacem Nebenzia. De la cuvintele astea… repede! îl mân de la spate pe editorul de montaj, iar eu parcurg repede structura emisiunii pe ecran.

„Calupul ucrainean“ urmează să se termine imediat, nu mai am timp.

Mă întorc în viteză în biroul meu și-mi apuc geaca albă. În mânecă e ascunsă o pancartă făcută sul. O scot când ajung deja în newsroom și dau buzna pe podiumul unde stă crainica. Zeci de proiectoare îmi bat în ochi:

–  … despre cum pot fi atenuate efectele sancțiunilor occidentale, citește monoton Andreeva.

–  NU RĂZBOIULUI! OPRIȚI RĂZBOIUL! strig, desfăcând în spatele ei pancarta uriașă. Și nu-mi recunosc vocea.

Andreeva citește mai departe de pe prompter, netulburată:

–  La ședința de guvern s-a discutat cum se poate menține accesul…

Îmi dau seama că merge cealaltă cameră. Luminița roșie clipește în stânga, înseamnă că pancarta nu se vede în spatele crainicei. Fac un pas spre stânga, pentru ca spectatorii să poată citi ce e scris: „No war. Opriți războiul! Nu credeți ce vă spune propaganda! Aici sunteți mințiți. Russians against war“.

Mă văd cu coada ochiului pe monitor, dar imaginea se schimbă imediat. Regia de emisie a reacționat în sfârșit și a pus un reportaj, ca să ascundă ceea ce se petrece în studio. Protestul meu a durat numai șase secunde. (…)

Interogatoriul: „Cine a comandat acest gest? Cine v-a plătit?”

–  Pentru cine lucrați?, repetă el.

–  Nu e cazul să căutați motive ascunse. A fost reacția normală a unui om normal față de un război criminal. Ideea e că, pe 24 februarie, fiecăruia dintre noi i s-a pus pe nesimțite pe masa de lucru un „pact cu diavolul“. Iar dumneavoastră, dacă ați rămas să lucrați pentru acest regim criminal, înseamnă că l-ați semnat…­

Anchetatorul mă privește speriat. Bănuiesc că înregistrează video interogatoriul. Vorbesc cât pot de cinstit și de sincer. Să facă bine să afle că revolta a pătruns chiar și în „sfânta sfintelor“ – în bastionul principal al propagandei Kremlinului, emisiunea Vremia.

- Și totuși cine a comandat acest gest? Cine v-a plătit?, nu se potolește anchetatorul.

- M-a plătit? Nu am nevoie de nimic în mod special. Duc viața obișnuită a clasei de mijloc din Moscova. Am tot ce-și poate dori cineva ca să fie fericit. Doi copii minunați, o casă frumoasă, un câine, am mașină, prieteni…

- Dar brățara pe care o aveți la mână…? E de aur?

- Un gablonz obișnuit. Ce insinuați? Credeți că în viață totul se face pentru bani? Vă înșelați amarnic!

- Oricum, eu mă gândesc… E dosar administrativ sau penal? Vreți la închisoare?

- Sunt un om normal și bineînțeles că nu vreau la închisoare. Dar, în orice caz, când am hotărât să protestez în direct, am fost conștientă de toate riscurile. Am presupus că voi petrece doi sau trei ani la închisoare. Sper să fiți de acord că nu e un preț prea mare pentru faptul că am anunțat cu voce tare, în fața întregii lumi: Uitați-vă la el, regele e gol! A construit în jurul lui o uriașă fabrică de propagandă, dar curând aceste decoruri de carton se vor prăbuși… (…)

Susținere versus linșaj online

Se dovedește că toate conturile de pe rețelele de socializare mi-au fost sparte. Până să-mi recapăt accesul la ele, pe Instagram apare o pagină falsă cu numele meu și cu fotografii ale unei femei care-mi seamănă bine. Contul ei e plin de svasticile zilelor noastre – literele „Z“ și „V“ – și de o sumedenie de postări care susțin operațiunea specială din Ucraina.

Abia la zece zile după protestul în direct reușesc să-mi recapăt accesul la Facebook și Instagram. Încep să citesc mesajele primite:

„Marina, mi-ai redat credința în jurnalism!“

„A fost o gură de aer proaspăt, vă mulțumesc pentru adevăr!“

„Marina, nu te lăsa, suntem alături de tine! Ai grijă!“­

Apoi apare un mesaj de la o angajată a postului:

„Ai uitat să adaugi la profil: «iudă mizerabilă». Du-te și vindecă-te în Europa, cât mai departe de țara mea! Și ia-ți și plozii cu tine! Nici tu, nici ei n-o meritați.“ (…)

„Treizeci de milioane de ruși trăiesc fără canalizare, cu toaletele afară. În secolul XXI sapă haznale”

Mă răsucesc la loc și privesc în tăcere înainte pe drum. După o cotitură apare un câmp presărat cu corturi albe.

- Oprește aici!, îl rog pe Peter.

În tabăra de corturi facem cunoștință cu o familie din Mariupol. Trupele rusești practic au șters orașul de pe fața pământului.

Un bărbat tânăr își duce soția și fetița deoparte și se întoarce la noi. Privirea lui îmi dă un fior pe șira spinării, pare sticloasă.

- Ne-am îngropat vecinii în curte, printre flori, am mâncat porumbei și pisici. Nici apă, nici lumină, nimic n-am avut. Sunt om în toată firea, dar am plâns pentru prima oară în viața mea. Nici până azi nu pot să cred că am reușit să ieșim din iadul ăla. Eram cinci persoane într-o mașină, la ieșirea din oraș ne-au oprit rușii, ne-au ținut acolo, ne-au pus să ne dezbrăcăm până la piele, pe urmă ne-au dat drumul. Am traversat toată Ucraina în mașină. Aici, la graniță, când au auzit că suntem din Mariupol, ne-au dat drumul fără să ne mai întrebe nimic. Bărbații între 18 și 60 de ani n-au voie să iasă din țară, e stare de urgență, dar pentru noi au făcut o excepție.

Se depărtează, nu mai are putere să vorbească. Drumul înapoi la Chișinău îl facem în tăcere. Mirosul războiului se simte tot mai puternic. În cele din urmă, mă hotărăsc să rup tăcerea.

- Să știți că toți refugiații pe care i-am intervievat astăzi mi-au răspuns la întrebări într-o limbă rusă corectă. Nimeni din Ucraina nu le-a încălcat drepturile. Oamenii ăștia nu l-au rugat pe Putin să vină să-i elibereze. Nu vor nicio „lume rusă“, vor să trăiască într-o țară liberă și independentă…

- În schimb a venit „lumea rusă“ la ei, observă cu glas ironic Peter.

- Și i-a eliberat de locuințe și de tot ce aveau, adaug eu. Trăim noi înșine într-un mare rahat și nici pe alții nu-i lăsăm să trăiască în pace. Ați fost vreodată în Rusia? E de ajuns să vă depărtați o sută de kilometri de Moscova, și peste tot e o sărăcie cumplită. Închipuiți-vă că treizeci de milioane de ruși trăiesc fără canalizare, cu toaletele afară. În secolul XXI sapă haznale. Statul nu le poate asigura un confort minimal, oamenii trăiesc în barăci de lemn. În loc să construiască propriilor cetățeni case confortabile, Rusia distruge casele ucrainenilor. (…)

„Nu mă crede nimeni. În ce pușcărie ar trebui să fiu închisă: rusească sau ucraineană?”

Dimineață primesc mesaj de la Liza: „Am anunțat conferința de presă. Și a început ceva incredibil. Cei de la Interfax au fost sunați de la Moscova și amenințați. Au amenințat-o inclusiv pe fata care preia apelurile, spune că în viața ei n-a pățit așa ceva. Vin amenințări și de la Moscova, și de la jurnaliști ucraineni. Spun că ești propagandistă și agent FSB. A trebuit să anulăm conferința de presă din cauza ecoului negativ în opinia publică“.

Deschid rețelele de socializare și încep să citesc. Un val de hate și de dușmănie, cu injurii constante, la adresa mea se revarsă de pe toate canalele.

„Ovsiannikova participă la operațiunile de manipulare psihologică ale Kremlinului. Cere anularea sancțiunilor“.

„Uniunea Jurnaliștilor din Ucraina cere ca Ovsiannikovei să i se retragă Premiul Václav Havel“.

„Unde e Serviciul de Securitate? Propagandista trebuie imediat arestată și chestionată“.

Măsor cămăruța de hotel cu pași mari. Sângele îmi zvâcnește la tâmple. Scot din geantă o tabletă calmantă. Pe messenger mă sună un număr necunoscut de la Moscova.

- Bună ziua, Marina Vladimirovna! Vă deranjează jurnaliștii din redacția ziarului Kommersant. Am vrea să vă invităm la o conferință care se va desfășura online.

- O conferință pe ce temă?

- Despre rusofobie.

- Am ce să spun pe tema asta. În Europa nu există rusofobie, tema e special inflamată de mass-media propagandistică pentru ca rușii să se unească în jurul lui Putin.

- Am nevoie de un acord preliminar. O să ia legătura cu dumneavoastră cineva din redacție, mai târziu. Am să vă rog să-i confirmați că participați…

Persoana de la celălalt capăt al firului lungește silabele și e clar că trage de timp. Închid și cad câteva clipe pe gânduri. La naiba, ce Kommersant? În Rusia numele meu e interzis. Cine m-a sunat? Ce mai e și ciudățenia asta?

Fără să pierd nicio secundă, bat la ușa camerei alăturate și îi povestesc lui Nick. El mă privește uimit:

- Oare nu știi că sunt niște aparate speciale cu care practic în două minute se poate stabili unde te afli? De ce răspunzi la apeluri de pe numere necunoscute?

- Uneori sunt prea încrezătoare, răspund eu, dându-mi seama că am făcut o prostie. Cine-o fi fost?

- Nu știu, cel mai probabil cei de la FSB au vrut să-și dea seama unde ești.

Mă trece un fior rece pe șira spinării. Nick, ca un tigru furios, se plimbă prin cameră:

- Trebuie să plecăm mâine-dimineață la 5, strigă el. M-au sunat niște cunoscuți din forțele ucrainene, sunt prea multe amenințări pe rețele. Situația devine foarte periculoasă. O să ne conducă ei până la granița cu Polonia…

- De ce în Polonia, și nu înapoi în Moldova? mă vait eu. Mi-am lăsat o parte dintre lucruri într-un hotel din Chișinău. Am într-un rucsac o statuetă foarte grea, pe care am primit-o de la Forumul pentru Libertate.

- Ce e mai important pentru tine, o afurisită de statuetă sau viața ta? încearcă el să-mi bage mințile-n cap.

„Să mergem la Chișinău!”

Coborâm la parter. În hol deja nu mai sunt bărbații aceia bărboși cu automate. Domnește o tăcere apăsătoare.

- Unde a dispărut paza?, întreb eu cu glas neliniștit, privind în jur.

- Nu știu, fir-ar al naibii!, exclamă el. Acum două ore erau aici.

- E ciudat, nici Liza, nici Iaroslav nu-mi răspund. Ce se petrece?

Intrăm în bar și ne așezăm la o masă. În aceeași clipă primesc un mesaj de pe un număr necunoscut: „Un consilier al ministrului de interne vrea să vă întâlnească“.­

„Iertați-mă, dar nu vreau să mă întâlnesc cu reprezentanți ai organelor de ordine. Vreau să mă întâlnesc cu jurnaliști“, răspund, speriată de toate cele întâmplate.

După o vreme, pe banda de știri a agențiilor de presă apare o veste: „Marina Ovsiannikova a fost inclusă în registrul «Mirotvoreț» al dușmanilor Ucrainei. Ovsiannikova participă la operațiunile de manipulare informațională ale Kremlinului“.

- Nick, ăsta e război informațional. Nu mă crede nimeni. Spune-mi, te rog, în ce pușcărie ar trebui să fiu închisă: rusească sau ucraineană?

- De ce ucraineană? Doar vrei să-i ajuți, nu? Nu pricep nimic, ridică uimit din umeri englezul.

- Pe rețelele de socializare scrie că trebuie să fiu închisă pentru că am fost propagandistă.

- Lumea și-a ieșit din minți. Mâine plecăm la 5 dimineața. Băieții din forțele armate au refuzat să ne însoțească.

- De ce? Ce s-a întâmplat?

- Nu vor să riște.

- Deci plecăm singuri?

- N-avem de ales. Trebuie să plecăm cât mai repede.

- Atunci hai să mergem la Chișinău, dacă mergem singuri.

- Bine, răspunde Nick cu voce uscată, citind încordat mesajul trimis de șeful lui.

Seara, dând la o parte draperia groasă, ies pe balcon. Asupra orașului se lasă încet-încet bezna nopții. Străzile sunt pustii. În Kiev s-a dat stingerea.

Mă cufund timp de vreo două ore într-un somn superficial. Am coșmaruri unul după altul. Sar din pat la 3 noaptea, aprind veioza de lângă pat și încep să citesc știrile: „Au fost bombardate Liman, Nikolaev, regiunile Cernigov și Odessa…“.

La 4.45 pe telefon îmi sună alarma aeriană: Alarmă. Kiev – în adăposturi”.

sursa: www.libertatea.ro