Una din înțelegerile de căsătorie ale Antoniţei Fonari cu soţul său a fost ca fiecare sarcină să se încununeze cu o naştere, iar fiecare naştere cu o adopţie. Aşa se face că după căsătorie cuplul a depus dosarul pentru adopţia unui copil.
„Ştiam că, fizic, putem avea câţi copii ne dorim, dar am hotărât să mai adoptăm un copil.”
Între timp, Antoniţa a rămas însărcinată, dar nu a renunţat la adopţie. Iar la 31 de ani ţinea în braţe doi bebeluşi.
„Copii mei au venit în familie în acelaşi timp, atât că un copil l-am născut, iar alt copil a fost nevoie de câteva luni până am reuşit să-l luăm în tutelă, după care – conform legislaţiei – am mai avut nevoie de jumătate de an ca să perfectez documentele pentru înfiere.”
Chiar dacă mulţi consideră adopţia ca pe o nevoie, pentru că nu poţi să naşti un copil, sau ca pe un eroism, ea nu a trăit niciunul din sentimente.
„Cred că nu este niciuna nici alta, trebuie doar să ai sentimentul că poţi să iubeşti un copil pe care nu l-ai născut. Foarte mulţi fac acest lucru când adoptă copilul partenerului său sau al partenerii. Este la fel de complicat să adopţi copilul partenerului ca şi cum ai lua un copil de la casa de copii, numai că despre asta nu se vorbeşte.”
Ambii bebeluşi au fost alimentaţi cu lapte matern. Doar că pe copilul înfiat l-a hrănit cu lapte stors.
„Din păcate, în casele de copii biberoanele sunt foarte largi şi laptele vine foarte uşor, de aceea pruncul nu avea răbdare să sugă. Pe de altă parte, în instituţii copiii se hrănesc la ore fixe şi ei duc foame, inclusiv foame de atingeri şi de mângâiere. Ceea ce am observat la pruncul înfiat era că el nu dormea nopţile. Peste ani am aflat că bebeluşii nu pot dormi noaptea dacă au avut o traumă şi s-au simţiţi părăsiţi, ei veghează ca să nu mai fie lăsaţi încă o dată.”
Copiii s-au născut la o diferenţă de două săptămâni. Chiar dacă mulţi le spuneau părinţilor să îi scrie în acte cu aceeaşi dată de naştere şi să fie consideraţi gemeni, Antonița și soțul ei au refuzat acest lucru.
„Asta e tot ce îşi păstrează copilul la adopţie, data lui de naştere. În plus, copilul are dreptul să cunoască adevărul despre originea sa.”
S-a gândit foarte mult cum îi va spune unuia dintre copii că este adoptat. Nici nu concepea să-l mintă. Iar când pe la vârsta de doi ani copii au întrebat-o de unde au apărut, le-a spus că din burtică.
„Copilul născut a început să povestească cum a fost la mama în burtică, ca şi cum îşi amintea, pentru că copii sunt foarte buni la fantezii. Bineînţeles că şi copilul adoptat a început să relateze cu lux de amănunte aceleaşi „amintiri”. Atunci eu mi-am dat seama că nu trebuie să aştept să treacă zece ani, acesta era momentul. Am făcut-o la nivel de intuiţie. Ne-am aşezat şi i-am spus că de fapt pe tine te-a născut o altă femeie, dar ea nu a putut să stea cu tine şi am venit noi, părinţii tăi şi te-am luat acasă. În acest mod copilul meu adoptat a înţeles că poate să te nască şi altcineva, dar părinţii să vină şi să te ia în familie. Este adevărat că atunci pentru copil a fost suficient răspunsul, dar peste o anumită perioadă au fost şi alte întrebări legate de venirea lui pe lume.”
A trăit multe momente emoţionante legate de bucuria pe care ţi-o aduc copiii. Iar unul dintre ele, care a mişcat-o, a fost cererea în ajun de Crăciun a copilului pe care l-a adoptat.
„Pentru copii mama este cea care poate să le facă pe toate, aşa suntem văzuţi noi de copii noştri, şi puiul meu mi-a zis: „Mama, vorbeşte cu Dumnezeu, cu Moş Crăciun, cu cine vrei tu, dar eu vreau să fiu născut de la tine din burtică!” I-am explicat că nu putem să ne mai naştem încă o dată, că fiecare vine în lume în felul său. Trebuie să acceptăm viaţa aşa cum este, mai ales că fiecare dintre noi merită şi poate construi o viaţă bună. Iar copii mei ştiu că familiile sunt diferite, important este ca noi să ne simţim bine, să fim o echipă şi să ne iubim.
Atunci am simţit nevoia să vorbesc cu colegii mei care lucrează cu copiii pe care părinţii nu au putut să-i crească, să-i îngrijească şi să învăţ că oricât de mult nu i-ai oferi unui copil adoptat, el va ţine minte că odată a fost abandonat. Starea sufletească a copiilor care au suferit traume depinde foarte mult de maturii care îi ghidează în viaţă şi îi ajută ca să îşi accepte propria istoria, pentru a se realiza ca personalităţi integre şi fericite.
De aceea, părinţii care se hotărăsc să adopte un copil trebuie să-şi pună foarte multe întrebări, inclusiv şi dacă vor divorţa – ce se va întâmpla cu copilul, se va simţi din nou abandonat? Cum se va simţi copilul adoptat dacă în familie vor exista copii naturali ai unuia dintre părinţi, sau ai ambelor părinţi? Care va fi relaţia familiei extinse cu copilul când va fi adolescent şi persoană adultă?”
Text: Snejana Ţugui