Până la 12 ani copilul nu învaţă deloc din critică, ci doar din feed-back pozitiv, pentru că nu are structurile cerebrale necesare ca să proceseze informaţia în sens invers, iar cei care reuşesc cel mai bine în viaţă sunt copiii de 7 şi 8, nu premianţii de 9 şi 10, afirmă Sorina Petrica, psiholog clinician şi psihoterapeut de formare cognitiv comportamentală.
Într-un interviu acordat Ziare.com, Sorina Petrica a atras atenţia asupra erorilor frecvente şi grave pe care părinţii, chiar animaţi de cele mai bune intenţii, le fac în educaţia copiilor lor pentru ca nu înţeleg nevoile reale ale acestora.
Iar multe dintre aceste erori sunt consecinţa faptului că părintele nu îşi înţelege propriile emoţii sau este prizonierul propriilor traume: „Noi ne vom afecta copiii în zone în care am fost afectaţi”.
Care sunt cele mai frecvente şi mai neconştientizate greşeli ale părinţilor în raport cu copiii lor?
Una dintre erorile tipice este că reacţionează la greşeala copilului prin retragerea afecţiunii. Când copilul greşeşte, cel mai adesea părintele pune distanţa fizică şi emoţională între el şi copil, nu mai priveşte copilul la fel, nu-i mai zâmbeşte, nu-i mai vorbeşte.
Copilul învaţă în acest mod să se identifice cu greşeala, să simtă ruşine şi îşi formează în timp convingerea ca e „defect”. Iar copilul care trăieşte frica de eşec trăieşte şi spaima de a nu fi abandonat.
Care e raspunsul corect la greşeala copilului?
Copilăria se asociază cu un proces intens de învăţare. Orice proces de învăţare implică în mod automat greşeala. Aşa că răspunsul corect este cel în care părintele subliniază ce a reuşit copilul să facă, oferind în acelaşi timp sprijin pentru exersarea aspectelor care mai au nevoie de exerciţiu pentru a fi învăţate.
De exemplu, un copilul smulge jucăria din mâna altui copil. În faţa acestui comportament părintele trebuie să vadă ce abilitate îi lipseşte copilului, ce abilitate trebuie să-i construiască pentru ca acest comportament să dispară. În cazul nostru abilitatea necesară este să formuleze cererea de a primi jucăria.
Dar, atenţie!, învăţarea comportamentală nu se produce pe loc, are nevoie de multă practică, de mult exerciţiu. Trebuie oferite multe contexte în care copilul să fie încurajat să folosească alternativa comportamentală corectă fără să fie pedepsit pentru că nu o face. Dacă va fi pedepsit şi criticat, îşi va pierde motivaţia de a exersa comportamentul respectiv.
Un copil are nevoie de o lună de zile pentru a învăţa o abilitate simplă, precum formularea unei cereri, şi a o aplica apoi spontan. Părintele trebuie aşadar să acţioneze mai mult şi să vorbească mai puţin.
Există un moment când pedeapsa devine totuşi necesară?
Pedeapsa nu este eficientă. Nu îl învaţă pe copil ce trebuie să facă într-o situaţie viitoare. Pedeapsa este orice acţiune a părintelui care sancţionează un comportament greşit fără a avea legatură cu acesta. Şi când copilul nu vede legătura logică între cele două, pedeapsa afectează relaţia şi facilitează lupta de putere cu părintele.
Dacă sancţiunea are legatură cu comportamentul, ea îi dezvoltă gândirea la consecinţe: dacă smulgi jucăria, ea rămâne la celelalt copil. Această legătură logică între ceea ce face şi ce primeşte reprezintă baza disciplinării.
Aţi invocat critica. Este o eroare?
Până la 12 ani copilul nu învaţă deloc din critica, pentru că nu are structurile cerebrale necesare ca să proceseze informaţia în sens invers. Deci până la 12 ani copilul nu învaţă decât din feed-back pozitiv. Asta înseamnă să scoţi în evidenţă ce a reuşit să facă. Axându-ne pe reuşite, îi creştem motivaţia de a exersa.
Când criticăm copilul în fazele incipiente ale învăţării îi distrugem încrederea în el şi îi afectăm motivaţia de a mai face. De aici scade exerciţiul şi automat performanţa rămâne slabă.
Vine părintele şi spune: copilului meu nu-i place să deseneze. Dacă mergi înapoi descoperi că atunci când copilul a pus mâna pe creion a fost criticat pentru diverse lucruri, i-au fost evidenţiate nereuşitele. Copiii, când nu mai au motivaţie, îşi retrag efortul investit într-o sarcină: nu vreau, nu ştiu. Şi ca adult, dacă în fiecare zi ţi se arată doar ce ai făcut prost, te laşi de meserie.
Câtă importanţă trebuie acordată notelor de la şcoală?
E o mare eroare să valorizezi copilul în principal în funcţie de notă. În timp, copilul învaţă să îşi ia valoarea dintr-o singură sursă. Nota nu este totul în controlul unui copil. Contează şi felul în care s-a simţit când a fost evaluat, felul în care s-a simţit profesorul, locul evaluării cu toţi factorii distractori.
Apoi performanţa e variabilă, ea nu spune nimic despre valoarea personală a copilului, ci despre ceea ce a putut să facă în momentul respectiv.
Notele sunt un instrument, care arată ce a reuşit copilul şi ce mai are de făcut, nu un instrument de valorizare. Se recomandă ca niciodată recompensele să nu fie condiţionate de performanţa şcolară.
Studiile arată că nu copiii de 9 şi 10 se vor adapta cel mai bine la viaţa adultă, ci aceia de 7 şi 8. Premianţii fac din şcoală miza vieţii lor şi, dacă ceva se întâmplă, clachează. Ceilalţi se ocupă şi de şcoală, dar şi de viaţa lor socială, emoţională, interacţionează mai bine, învaţă să-şi gestioneze mai bine emoţiile. Abilităţile sociale şi emoţionale nu se învaţă prin vorbe, ci prin exerciţiu.
