În satul Corjeuți din raionul Briceni, casele sunt construite după un design împrumutat din occident, locuitorii parcă se întrec în palate mai scumpe ca în vest. Doar că, în spatele zidurilor de piatră se ascund doar pereții reci. Proprietarii au investit banii, însă nu apucă să se bucure de casele lor, pentru că o bună parte din ei au plecat peste hotare.
Fiul unei femei muncește în Franța deja de 20 de ani. Și-a ridicat în sat o casă de vis, doar că nu locuiește în ea. Singura care mai deschide această poartă este mama, pentru a se asigura că toate lucrurile sunt la locul lor, relatează nordnews.md.
„Casa este a băiatului meu. Acum e departe, în Franța, deja de douăzeci de ani. Și nora este acolo și două nepoțele. Ei vin în vacanță, vara, iarna. Dar eu vin aici să mai dau mâncare la câini, atât. Acum și-a cumpărat acolo deja casa lui, dar a muncit din greu.”
„Oamenii sunt foarte muncitori la Corjeuți și foarte grijulii. Ei au plecat peste hotare, pentru că la noi în țară bani nu au ce face cu 10 bănuți ziua. Doar ei știu cum au muncit, acum se vede rezultatul muncii. Foarte frumos. Pot să spun că la vârsta mea mă mândresc cu cei tineri.”
Și proprietarii aceste case sunt plecați deja de 15 ani în Franța.
„Acesta este casa unui verișor de-al meu. Este plecat din 2000-2001 în Franța. Încetul cu încetul și-a ridicat casa. Nu a lucrat în Moldova, aici la noi e cam greu să strângi bani. Muncește în construcții și el și soția. Au vreo cinci ani de zile de cânt au terminat casa. Mai întâi au luat locul și treptat au construit casa.”
Toate casele sunt inspirate din filme, cataloage sau de la angajatorii bogați din Franța, Italia, Anglia sau Irlanda. Localnicii se mândresc cu satul pe care îl numesc, mai în glumă, mai în serios, „Franţa de-acasă“. Totuși, tinerele familii pleacă.
Pe lângă turnul Eiffel în miniatură și un restaurant cu denumirea simbolică „Paris”, satul are și o rută directă ce leagă localitatea lor de oraşul de pe Sena.
„Majoritatea sunt peste hotare, cine știe, se vor mai întoarce sau nu. Așa și vor rămâne casele. Îmi pare că nu se vor mai întoarce la dânsele. Sunt care câștigă, sunt care nu prea, dar rămân acolo, nu se întorc. Acolo cred că viața e mai bună. Au rămas bătrânii, le mai trimit câte oleacă de bani, mai vin odată în an acasă.”