Venim cu o nouă poezie specială în atenția dumnevoastră! O poezie în care dragostea este definită ca o „întâmplare a fiinţei” umane, ca un lucru absolut spontan, ce nu aşteaptă şi nu iartă. Nichita Stănescu asociază în aceeaşi strofă dragostea cu fericirea căreia îi oferă o valoare semnificativ de mare, categorisind-o ca un sentiment mai puternic decât omul și toata ființa sa. Astfel, putem face concluzia că fericirea provocată de dragoste, depăşeşte orice limite!
“Ce bine că eşti”- Nichita Stănescu
E o întâmplare a fiinţei mele
şi atunci fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrîşneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.
Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.
Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt şi mult mai curând.
Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se, amestecându-se,
două culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuita luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.
Nichita Stănescu a fost un poet, scriitor și eseist român, ales post-mortem membru al Academiei Române. Este considerat de critica literară și de publicul larg drept unul dintre cei mai importanți scriitori de limbă română, pe care el însuși o denumea „dumnezeiesc de frumoasă”. Stănescu a fost considerat un poet de o amplitudine, profunzime și intensitate remarcabilă, făcând parte din categoria foarte rară a inovatorilor lingvistici și poetici.
