Ioana are 28 de ani și este artistă, doctorandă la Universitatea de Arte din București și mama unui băiețel de 3 ani. Este, în același timp, supraviețuitoarea unui abuz sexual la vârsta de 16 ani. 12 ani mai târziu a decis să facă pace cu asta, prin artă, realizând o expoziție.
:contrast(8):quality(75)/https://static4.libertatea.ro/wp-content/uploads/2022/09/colaj-ioana-aron-1.jpg)
„Dacă doar aș purta un dialog cu cineva despre asta, creierul meu ar ascunde părți și ar lăsa doar ce vreau eu să se audă. Când fac artă, nu mai pot să fac asta. Nu mai pot să mint”, spune Ioana despre decizia ei de a vorbi, prin artă, despre abuzul sexual căruia i-a fost victimă în adolescență.
O traumă consumată în tăcere
Expoziția personală a Ioanei Aron, „Confession”, a fost găzduită de spațiul independent ETAJ, în perioada 3 august -1 septembrie 2022.
Prin pânze pictate, fotografii, lucrări de grafică sau creații video, Ioana Aron a vrut să deschidă o conversație despre efectele pe care abuzurile sexuale le au asupra femeilor.
Lucrările au fost și o formă de terapie pentru ea însăși, la 12 ani de când un prieten a violat-o în adolescență. O traumă pe care, în cea mai mare parte a acestor ani, a consumat-o în ea însăși. Până când s-a decis.
„Acum am vrut să inspir alte victime să nu minimizeze propriile experiențe, ci chiar să vorbească”, spune Ioana, care începe turul expoziției, atipic găzduită într-un apartament din centrul Bucureștiului, cu un element de making of.
În imagini video apare Filip, fiul în vârstă de 3 ani al Ioanei, jucându-se cu un trenuleț. „Am vrut să arăt cam cum am lucrat la tot ce se vede aici și cum el, dintr-o linie a mea de pictură, pe jos, face o șină de tren. Așa funcționăm împreună”, explică Ioana.
Tânăra de 28 de ani, care a studiat pictura la UNARTE, dar și la Milano sau Strasbourg, a luat lucrul la „Confession” ca pe o „joacă”. „Doar așa poți cu adevărat. Altfel nu ai mai spune. Dacă te gândești că vrei să faci ceva serios despre viol, nu îți mai vine să mai faci”.
S-a mințit singură că nu i se întâmplase nimic
Ioana expusese, încă din studenție, lucrări cu tematică personală, confesională în mai multe orașe: în Berlin, Londra, Milano, New York, California, Seul, Moscova. Dar să facă o expoziție acasă, în România, pe un subiect așa sensibil, a făcut-o să se simtă mai vulnerabilă.
A avut rețineri și temeri. Se gândea cum va reacționa familia ei, pentru că, în afară de sora și soțul ei, nimeni nu știa. „În mod foarte curios, nimeni, nici din familie, nu mi-a zis nimic. Au zis că sunt frumoase lucrările, dar nimic despre viol. Oamenii, în general, evită aceste subiecte, pentru că nu știu cum să le abordeze”.
Ioana înțelege asta, pentru că a făcut același lucru timp de 12 ani. Multă vreme s-a mințit singură că nu i se întâmplase, de fapt, nimic.
Când avea 16 ani, Ioana a fost abuzată sexual după o petrecere, de o persoană din cercul apropiat. „Așa îl consideram eu atunci, prieten. Cineva mult mai mare decât mine oricum”.
În expoziție, o serie de creații de grafică alb-negru se întorc exact la acea scenă violentă pe care în adolescență nu a știut nici să și-o explice, nici să o numească drept ce era.
„Sunt trei scene care se repetă. Pur și simplu e forță. Ești ținut cu forța și atâta tot”, explică ea.
„Eu nu vreau să simt că s-a întâmplat asta, nu o să mă afecteze, nu o să fiu așa”
A doua zi dimineață, la cafea, le-a povestit surorii sale și celei mai bune prietene a lor ce se întâmplase. Tot atunci a decis că nu mai vrea să vorbească niciodată despre asta și a respins încercările surorii ei de a o convinge să meargă să denunțe cazul.
„Le-am spus: eu nu vreau să simt că s-a întâmplat asta, nu o să mă afecteze, nu o să fiu așași am încheiat discuția”, își amintește Ioana. Vina a făcut-o ani de zile să-și reprime amintirea și să sufere în tăcere. „În mintea mea de-atunci, nu voiam să simt că e o problemă cu mine și atunci mai bine mă gândeam că nu a fost, că nu s-a întâmplat.”
Fusese învățată să pună mult preț pe ideea de virginitate și până atunci nu fusese cu nimeni. „Voiam să am în continuare experiența asta și atunci mințeam pe toată lumea din jur. Și pe mine. Când am avut un iubit cu adevărat, am mimat. Acum, gândind cu altă minte decât atunci, îmi dau seama câte chestii construiește creierul nostru ca să acopere niște traume”, mărturisește Ioana.
Acceptarea violului a venit abia în ultimul an, când, după aproape 10 ani de relație, Ioana s-a despărțit de soțul și singurul ei iubit.
„Cumva creierul meu s-a dus la ce se întâmplase înainte de relația cu el. Cred că de-asta s-a întâmplat acum și nu acum doi, trei ani. Oricum, acum trei ani eram cu sarcina, apoi se năștea Filip. Viața se întâmplă și, chiar dacă (n.r. – trauma) e acolo, nu te gândești la asta. Dar acum, întorcându-mă la mine de-atunci, fără să vreau, pur și simplu, am ajuns să fac expoziția asta”.
Terapia prin scris și artă
Ioana și-a confruntat abuzul, dar niciodată abuzatorul. Nu vrea să facă asta, deși a simțit multă furie din momentul în care și-a recunoscut sieși ce se întâmplase. La terapie nu a fost niciodată. Și-ar dori, dar nu și-a permis din punct de vedere financiar. „Am prietene care se duc fără să aibă ceva anume, au păstrat asta ca pe o rutină, igienă mentală. Eu nu prea am bani”.
La 16 ani, ideea de a merge la terapie nici nu i-a trecut prin cap. Însă tot ea spune că a făcut un soi de terapie cu ea însăși, prin scris și prin artă. Acum câțiva ani a scris o carte-confesiune, „The Field. IL Y A” (publicată în 2020 de fundația Triade), în care abordează mai multe teme intime, iar, în general, prin arta ei, s-a expus și a făcut pace cu diferite evenimente și stări prin care a trecut.
Ioana, care a preferat terapiei demersul artistic, spune:
Poate mă și hrănesc din lucrurile astea, din toate lucrurile rele care mi s-au întâmplat. Stau și le analizez, le întorc pe toate părțile și mi se pare că substanța asta e esențială în arta mea.
„Îți dai răspunsurile tu ție. Cred că și din acest motiv nu m-am dus la terapie. Mă gândeam că, dacă mă duc și îmi primesc răspunsurile acolo, poate nu mai simt nevoia să mă descarc eu pe pânză sau să scriu”.
Reacțiile care dor: „Dar de ce nu ai zis până acum?”
În ultimul an, înainte de expoziție, Ioana a mărturisit altei persoane apropiate ce i se întâmplase. Reacția a luat-o pe nepregătite. I s-a răspuns: „Dar de ce nu ai zis până acum? Poate că, de fapt, nu a fost atât de rău”. Nu a primit înțelegerea de care avea nevoie. Sunt atitudini de care victimele violului se lovesc frecvent, a realizat Ioana făcând documentarea pentru proiectul ei artistic. A și folosit, într-o lucrare, citate care redau reacțiile-clișeu, atitudini care mai degrabă împiedică victimele să vorbească:
„Cu ce erai îmbrăcată? Băuseși? De ce nu te-ai luptat? De ce ți-a luat atât de mult să acuzi această persoană? Adică tot felul de motive prin care să fi fost vina femeii abuzate”.
Reacția soțului, ca un urlet
Nu toate reacțiile celor din jur au fost la fel. După mulți ani de relație, Ioana i-a vorbit pentru prima dată soțului ei despre trauma prin care trecuse, într-o noapte, după o petrecere la care băuseră amândoi mai mult. Atunci și-a făcut curaj. „Reacția lui a fost una de durere. Și-a dat cu un pahar în cap, am ajuns la spital. Apoi mi-a zis că tot timpul a simțit că era ceva acolo și nu știa ce. Nu se gândise niciodată că era vorba de asta”.
Acel moment de sinceritate cu fostul soț a ajutat-o să ajungă la mai multă onestitate și cu ea însăși. A prins acel moment într-una din pânzele din expoziție, care înfățișează chiar reacția lui: urletul unui bărbat. Voia să arate că „și cei care ne sunt aproape suferă”.
Urmele lăsate de traumă
Pânza de alături asociază imaginea a trei chiloți pe sârma de rufe și a patru lumânări aprinse. Se numește „Melting my menstruation” și, deși a făcut-o din instinct, fără să o gândească prea mult, crede că reflectă urmele fizice lăsate de trauma violului. „După vârsta de 16 ani, după acel viol, eu nu am mai avut menstruație. Nu a fost nicio explicație biologică. Am luat tratament hormonal și tot… Și acum sunt la fel. Că-l am pe Filip a fost o întâmplare, tratamentul nu era să fac copii”, susține Ioana.
Practica medicală arată că sindromul de stres posttraumatic, care poate apărea în urma abuzului sexual, poate să ducă și la amenoree, adică lipsa ciclului menstrual.
Ioana se consideră însă norocoasă, pentru că știe că sunt femei care locuiesc ani la rând în casă cu agresorul. Expoziția Confession face parte dintr-un proiect mai mare, la care lucrează de mai bine de doi ani: instalația Dans ma rue, care reprezintă o arhivă a lucrărilor și vieților artistelor din întreaga lume care au emigrat la Paris. Documentând pentru proiect, a observat că multe dintre ele aveau în comun trauma abuzului sexual și de-aici s-a născut seria „Confession”, în care a vrut să înglobeze și experiențele lor.
Una dintre ele a fost Oxana Shachko, feministă din Ucraina, fondatoarea grupării Femen. Oxana a fost abuzată, alături de două prietene ale ei, în țara sa. Câțiva ani mai târziu, în iulie 2018, Oxana s-a sinucis în apartamentul ei din Paris, unde emigrase.
Ioana i-a dedicat o lucrare care se numește „Pietrificarea femeii”, care conține și câteva statistici de care a dat în cercetarea ei: femeile care au trecut printr-un abuz sexual au de trei ori mai probabil să sufere de depresie decât populația generală, de 13 ori mai probabil să facă abuz de alcool și au un risc de 4 ori mai mare să se sinucidă.
Ioana ar fi vrut ca expoziția ei să deschidă conversații despre abuzurile sexuale. Ar fi vrut ca mai multe victime să-și împartă poveștile cu ea. Nu s-a întâmplat. Dar câteva studente i-au spus că „e bine că se vorbește despre asta”.
Când se gândește la Oxana și la alte femei ca ea, Ioana simte furie. Pentru ele și pentru ea. Furia asta e un câștig. I-a luat peste un deceniu să ajungă la ea. E o furie care a înlocuit vina nejustificată pe care a simțit-o mult timp. E și furia care a lăsat-o să creeze.
sursa: www.libertatea.ro
