Dacă, în prezent, moldovenii pot merge liber în țările Uniunii Europene având în buzunar doar pașaportul biometric ori obțin facilități de muncă ca angajați cu cetățenie română, acum mulți ani situația era cu totul altfel. Moldovenii fugeau de sărăcia din țară clandestin, expunându-se la riscuri extreme, greu de imaginat.
Așa au și ajuns mulți în Europa, în acele vremuri crunte, și își mai amintesc și astăzi cu înfrigurare de momentele prin care au trecut. Mulți dintre ei își ascund poveștile, alții însă au prins curaj să le dezvăluie.O moldoveancă caută un bărbat, care a ajutat-o, acum mulți ani, în drumul clandestin de calvar în Europa. Redăm, mai jos, povestirea cutremurătoare a femeii:
,,Victor te caut!!!!
18 noiembrie 2006.
Am pornit spre Italia cu mulți alți cetățeni ai Republicii Moldova.
#Victor, pe atunci avea 42-44 de ani, actual cred ca are o vârstă între 54-57 ani, un om simplu, glumeț, de statură normală, undeva 173 cm, nici slab, nici gras, locuia undeva aproape de Chișinău. Știu că avea soție, un băiat și o fată. Împreună cu Victor am plecat spre Odessa, de acolo spre Ujgorod. Am locuit 2 zile într-un apartament. Tot în Ujgorod împreună am căutat un magazin Second Hand unde am procurat haine și încălțăminte pentru a traversa pădurea. La marginea pădurii eram deja 6 persoane și doi oameni cu mască pe față ce ne arătau drumul. Era noaptea, trebuia să mergem ridicând picioarele să nu lăsăm urme. Acesti oameni ne-au petrecut până la un anumit punct, apoi ne-au dat o busolă și au spus să mergem în direcția dată. Nu aveam voie să vorbim, nici pauză să facem. În geantă aveam hainele, o sticlă de apă și ceva mîncare.Alunecasem, am căzut, mi-am traumat piciorul și mi s-a rupt și geanta. Victor a legat-o cumva, dar ca să nu se rupă iarăși, mâncarea și apa am dat-o altor oameni în genți. Mergeam unul după altul, eu penultima și Victor ultimul. Mergând așa iarăși s-a dezlegat toarta la geantă. Le-am spus în șoaptă celor din fața să ne aștepte, cât ne-am foit cu geanta, trupa din 4 persoane era de negăsit 😥. Să strigăm nu aveam voie. Ce să facem? Încotro să o luăm? Plângeam de frică și de frig. Victor mă susținea enorm, piciorul mă durea din ce în ce mai tare. Mă ajuta, mă ținea sprijinită de umărul lui. La locul destinației (lângă o stradă) trebuia să ajungem dimineața, noi am hoinarit prin pădure foarte mult, ne-am rătăcit și am ieșit pe un lan înconjurat de pădure. Uzi și flămînzi fără un gram de apă, am luat-o prin pădure. A fost un moment când am auzit ceva voci în pădure, ne-am ascuns într-o tufă de măceș, era atât de deasă că nu puteam pătrunde în ea. Eram atât de înfricoșați că ne auzeam cum se bat inimile. Ruptă de oboseală și durere, unde luam loc acolo adormeam. Victor nu mă lăsa să dorm. Zicea că dacă adormim vom îngheța, aici vom muri și nu ne va găsi nimeni. Eu plângeam și-i spuneam că nu mai pot, să plece el, pe mine să mă lase😭. VICTOR mereu găsea cuvintele potrivite și mă îndemna să mergem mai departe. Aveam dicționarul italian la mine. Rupeam câteva foi și aprindeam focul, pe bețe întindeam ciorapii să se usuce. Am gasit un râu, de acolo beam apă. Eram răciți cu ochii împuroiați, zgâraiați pe față, așa am hoinarit 2 zile prin pădure. La un moment dat am auzit niște vaci undeva departe. Ne bucurasem enorm, în sfîrșit ieșim spre lume, ne părea că nu mai dăm de capăt. La marginea pădurii am lăsat hainele murdare și am pornit încet pe drumul din satucul Cošice (Slovacia). Chiar în fața noastra a apărut o mașină de poliție. Victor m-a luat la braț și zicea să mergem ca cum am fi oameni de pe loc. Ajunși în centru satului lângă oprire era un magazin. Deoarece așa dimineata nu era lume, băteam la ochi. Vânzătorul s-a apropiat de noi părea un om bun, vorbea puțin ucraineana, ne-a înțeles, i-am dat 20€ ia schimbat ne-a procurat bilete spre Bratislava apoi ne-a facut și buterbroade cu ceai.
Toată gura era rănită că nici nu puteam să mă bucur de pîine. Ajunși în Bratislava, Victor a sunat de la aparat la acei oameni și doar la jumătate de oră am fost luați într-un apartament cu 2 odăi în care mai erau 13 oameni, cu noi 15. Acolo am mai stat cateva zile. Eram ca în cutia de chibrite, care dormea pe șezute, care culcat. Apoi ne întreabă ce mărime la incaltaminte purtăm, că mai avem de trecut o pădure și un râu. La Victor, blugii nu încăpeau în geantă, i-am pus la mine cu gîndul că ajunși pe loc îi voi da, mai aveam și 5 € datorie la el. Doar trebuia să schimb acei 100€ ce îi aveam. Cu echipa din 13 persoane am trecut pădurea și rîul. Era un lan în fața noastra. Ni s-a spus că trebuie să alergăm lanul repede și la orice lumină de automobil să ne culcăm la pământ.
Așa și făceam, arătam ca porcii, încalțămintea cumpărată era mare, încărcați de glod le pierdeam pe lan, dar degeaba, la scurt timp am fost înconjurați de polițiști austrieci cu câini. La 5 decembrie 2006, ne-au urcat într-o mașină specială și ne-au dus la interogatoriu (interviu), de acolo iarăși în mașină specială, au spus că ne duc la Azil (noi ceream azil politic). Am ajuns la pușcărie… Noi 6 femei la pușcăria din Eisenstadt Pazzi-2 (Antonina Savga, Natalia, Valea, Eleonora si încă o femeie) și restul 7 persoane în Pușcăria din Viena Rossauer Lände. Prin intermediul Crucii Roșii și a caritasului încercam să-i returnez blugii și banii. Caritasul mi-a spus că precis nu va sta fără pantaloni, vor găsi cu ce să-l îmbrace. Pe urmă, după o lună de pușcărie, unul câte unul au fost deportați și trimiși cu avionul acasă. Doar eu am rămas nedeportată.
Victor, sper să te găsesc și să îți mulțumesc că nu mai lăsat să mor 😥❤. Pantalonii i-am lăsat în Pușcărie, îți cumpăr alții în semn de multumire. Cât despre mine, aveam 22 de ani, eram într-o scurtă de primăvară roșie de piele, cu părul blond închis și cu ochelari. #Îngerulmeupazitor, #Eroulvietiimele”.
Se pare că cei doi s-au găsit deja.
Sursa: www.curaj.tv
