Pe 6 octombrie se vor împlini 100 de ani de la înființarea Teatrului Național ”Mihai Eminescu” (TNME) cu statut de teatru național. Înființarea instituției a fost influențată de mai multe inițiative venite din partea unor personalități ale culturii române și a unor instituții de cultură.
Solicitat de Moldpres, Petru Hadârcă, directorul Teatrului Național ”Mihai Eminescu”, a menționat că în 1941, după cum se știe, Europa era în război.
La Chișinău autoritățile sovietice se răfuiau cu cei care se declarau români, cu cei care aveau studii sau simpatizaseră cu partidele politice. În noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, în Moldova de la est de Prut, în Bucovina și ținutul Herța s-a declanșat infernul: peste 30 236 de oameni, bărbați, femei, bătrâni, copii și prunci, au fost ridicați de la casele lor, au fost urcați în vagoane pentru vite și deportați în Siberia. Două săptămâni mai târziu Germania încalcă pactul semnat cu URSS, declanșând război împotriva fostului aliat.
O parte dintre actori au fost înrolați în armată. Unii au executat ordinul de evacuare și s-au retras în URSS, alții au rămas pe loc.
Potrivit sursei citate, Chișinăul devine din nou românesc. Un Chișinău devastat de Armata Roșie în retragere. Printre imobilele aruncate în aer a fost și Teatrul-cinematograf ”Odeon”. Și Casa Eparhială. Totuși, cele două clădiri cu destinație culturală, Palatul Cultural și Teatrul Național, au rămas neatinse, faptul că nu erau finalizate le-a salvat.
”Administrația română a evaluat pagubele și a elaborat planuri de refacere și reconstrucție a orașului. Deși prioritate aveau turnurile de apă, uzinele electrice, spitalele, etc. În proiectul de reconstrucție a orașului a fost inclus și Palatul cultural ce urma să adăpostească teatrul cu o sală de 800 de locuri, Pinacoteca, Biblioteca Municipală, Conservatorul și o sală de expoziții. În toamna anului 1942 au început lucrările de instalare a ușilor și ferestrelor. Iar la începutul anului 1944, lângă scara principală din foaier au fost montate, două din cele șase basoreliefuri decorative în ipsos, de 2,3 x 3,0 m. cu figuri umane reprezentând „Poezia și Proza”, „Teatrul” realizate de sculptorița Claudia Cobizeva”, a precizat directorul TNME.
În Chișinăul ruinat, a subliniat Petru Hadârcă, era greu de conceput un teatru. Autoritățile române au deschis două Teatre dramatice Naționale românești la est de Prut: unul la Odesa și altul la Tiraspol. Ion Aurel Maican a fost numit regizor principal responsabil de trupele română și rusă de la Odesa. La fel ca la Chișinău sau la Iași, Maican secondat de scenograful Theodor Kiriacof, au montat câteva spectacole inspirate: „Chemarea Codrilor” de George Diamandi, „Cyrano de Berjerac” de Edmond Rostan, precum și „Furtuna” de Alexandr Ostrovski, „Institutorii” de Otto Ernst și „Mansarda” de Alfred Gehry.
La Teatrul românesc din Tiraspol a fost numit director Dominte Timonu. Spre deosebire de edificiile din Chișinău, Teatrul din Tiraspol, nu a fost aruncat în aer, dar „fusese „prădat de ultima bucată de scândură, cu fotoliile tăiate, devastat și murdar, așa cum se prezentau mai toate clădirile de pe urma războiului”.
”Au fost alocate fonduri pentru reparație. Decorurile și costumele au fost aduse de la teatrul din Oradea, iar trupa a fost formată din actori ai teatrului sovietic din Tiraspol: Arcadie Plaținta (Plăcintă), Alexei Ciocârlan, Elena Pogolșa, Ștefan Tușcă, și actorii Teatrului Național românesc din Chișinău Maria Cosmacevscaia, Vladimir Nani, Tanți Duca, Ion Melnic. La 12 februarie 1942 pe scena Teatrului Național românesc de la Tiraspol s-a jucat „Năpasta” cu Aurel Ghițescu în rolul principal. Timp de doi ani de zile pe această scenă s-au montat zece premiere și s-au jucat aproximativ o sută de spectacole: „Poemul unirii” de Zaharia Bârsan, „Doctor fără voie” de Moliere, „Ariciul și sobolul” de Victor Eftimiu, „Conu Leonida față cu reacțiunea” de I. L. Caragiale, „Hanță Răzășul” și „Rămășagul” de Vasile Alecsandri. În timpul războiului la Tiraspol, Chișinău, Bălți, s-au organizat câteva turnee cu trupele teatrelor Național de la Iași și București. Teatrul este nu numai o artă a emoțiilor și a inteligenței, teatrul este un organism viu și sensibil. Într-o realitate de coșmar, teatrul se zbate împreună cu publicul său în căutarea unui reper spiritual, a unui fir de speranță”, a mai spus Petru Hadârcă.
Pentru realizarea acestui material, autorul s-a documentat din următoarele surse: Igor Cașu, ”Dușmanul de clasă. Represiuni politice, violență și rezistență în R(A)SS Moldovenească, 1924-1956”, Chișinău, Cartier, 2014; Iurie Colesnic, ”Geneza Teatrului Național, 1818–1960 (O cronică)”, Editura Cartier, Chișinău, 2016; Vera Molea, ”Un regizor uitat – Aurel Ion Maican”, Fundația Culturală „Camil Petrescu”, București, 2012; Tamara Nesterov, ”Istoria clădirii Teatrului „Mihai Eminescu”, p. 112-120, în ”Identitățile Chișinăului, Materialele Conferinței Internaționale „Identitățile Chișinăului”, ediția a 4-a, 19-20 octombrie 2017, Chișinău, Republica Moldova, coordonatori Sergiu Musteaţă, Alexandru Corduneanu, Chișinău, Editura Arc, 2018; Dinu Poștarencu, Chișinăul în 1941, Scrieri despre Chișinău, Chișinău, Editura Museum, 1996; Dominte Timonu, ”Scară din umbră și lumini”, Chișinău, 2008.
sursa: www.moldpres.md
