Mihai Eminescu – poetul genial, scriitorul măcinat de demonii creaţiei, cântăreţul cu voce de aur şi pasionatul de meditaţie în locurile natale. La Botoşani, a cunoscut prima dată iubirea, fata unui gospodar din Ipoteşti, numită Cassandra, acolo a cântat cu lăutarii, a iubit şi jucat teatru în trupa Pascaly şi nu în ultimul rând a trăit ultimii ani ai bolii şi iubirii cu Veronica Micle, pe străzile târgului şi în grădina publică din Botoşani.
Dincolo de opera sa inegalabilă, există multe aspecte din viaţa sa mai puţin cunoscute publicului larg. Îți prezint cele zece lucruri mai puţin cunoscute despre viaţa lui Mihai Eminescu.
1. A scris poezii până în ultimele clipe ale vieţii. În ciuda problemelor sale de sănătate, a scris poezii până în momentul morţii. Când a fost dus la autopsie, halatul în care murise poetul a fost luat de admiratorii săi. Într-unul dintre buzunare se afla un mic carneţel. Pe acesta erau scrise ultimele sale poezii: Viaţa și Stele în cer.
2. A murit într-un halat ponosit, încuiat într-un salon. Pe data de 15 iunie 1889, la ora 4.00 dimineaţa, se stingea în Sanatoriul de Boli Mintale al Doctorului Şuţu, de pe strada Plantelor din Bucureşti, poetul Mihai Eminescu. Moartea nu i-a fost pe măsura creaţiei. A decedat pe un pat metalic de spital, închis în „celula” sa din spital. Cu doar câteva minute înainte de a trece în nefiinţă, a vrut doar un pahar cu lapte şi sprijin moral. I-a şoptit medicului de gardă care-i băga prin vizetă paharul cu lapte: „sunt năruit”. S-a întins pe pat şi la scurt timp a murit.
3. Muza din spatele poeziei „Pe lângă plopii fără soţ”. În vremea în care Eminescu a scris poezia „Pe lângă plopii fără soţ”, era îndrăgostit de Cleopatra Leca Poenaru, fiica pictorului Constantin Lecca şi verișoara lui Caragiale. Prietenă cu Maiorescu, ea venea adesea pe strada Mercur nr.1, unde se ţineau seratele literare. Acolo, a cunoscut-o Eminescu şi s-a îndrăgostit de ea. Cleopatra avea casă pe strada Cometa nr.l6, o stradă cu plopi, pe care Eminescu i-a numărat şi a observat că îi dă un număr fără soţ.
4. Îşi speria tatăl cu şerpi. În copilăria sa, Mihai Eminescu (pe atunci Eminovici) mergea în pădure să prindă serpi şi-i punea de vii în apropierea casei sale. Apoi îşi chema tatăl să vadă „ce pasăre a prins” şi stătea deoparte râzând când bărbatul dădea cu ochii de reptile.
5. A urât matematica. „N-ajunsesem nici la vârsta de douăzeci de ani să ştiu tabla pitagoreică, tocmai pentru că nu se pusese în joc judecata, ci memoria! Şi, deşi aveam o memorie fenomenală, numere nu puteam învăţa deloc pe de rost, întrucât îmi intrase în cap ideea că matematicile sunt ştiintele cele mai grele de pe faţa pamantului”, se enţionează în „Viaţa lui Mihai Eminescu”, de George Calinescu.
6. A fost pasionat de fotbal şi înot. Cunoscuţii poetului spuneau că îi plăcea să joace fotbal şi că avea reale calităţi pentru jocul cu mingea. Fotbalul l-ar fi deprins de la Aron Pumnul profesorul său din perioada adolescenţei când era elev la Cernăuţi. Cu toate acestea, sportul la care se spune cu siguranţă că Eminescu excela era înotul. Poetul era un foarte bun înotător, capabil chiar de mişcări acrobatice şi trucuri în apă. Şi-a făcut ucenicia de înotător scăldându-se în bălţile cu stuf de la Ipoteşti încă din fragedă copilărie. A continuat să înoate şi la Cernăuţi unde, spune Călinescu, şi-a făcut o formă fizică de invidiat.
7. A vrut să se călugărească. Pe 23 iunie Eminescu a cerut lui Maiorescu să intre la o mănăstire din Bucureşti şi să fie acceptat în rândurile călugărilor. „Foarte excitat, sentiment al personalităţii exagerat, vrea să se călugărească, dar să rămână în Bucureşti”, scria eminescologul Theodor Codreanu în lucrarea sa „Eminescu şi mistica nebuniei”. La ce mănăstire şi-ar fi dorit Eminescu să se călugărească, nu ştie însă nimeni.
8. Citea cu voce tare. Mai ales poeziile. Când scria, se plimba prin cameră, declama, bătea cu pumnul în masă, făcea gălăgie şi se lua la harţă cu toată lumea care îl întrerupea. „Îi băteam în perete, el stingea lumânarea şi se liniştea, dar era de rea credinţă şi nu se culca. Aprindea din nou lampa şi începea să bodogănească. Mă sculam atunci, mă duceam la el şi îl rugam să mă lase să dorm. Eu eram din ce în ce mai stăruitor şi el se făcea tot mai îndărătnic şi zicea că abuzez de afecţiunile lui şi-l terorizez”, scria Ioan Slavici despre prietenul său din perioada în care convieţuiau.
9. Se încuia în cameră, zile şi nopţi întregi, ca să citească. În aceste zile nimeni nu putea să-i tulbure liniştea. Uita noţiunea timpului şi mai ales a lucrurilor gospodăreşti. Nu acorda atenţie nevoilor personale şi aceasta a fost, în opinia lui Slavici, cel mai mare păcat al geniului distrus timpuriu.
10. Salutul lui Eminescu: „Trăiască naţia!”. Printre lucrurile mai puţin cunoscute despre Eminescu se numără şi formula sa originală de salut, dar şi modul cum ştia să le răspundă prietenilor. Cu oricine se întâlnea, Eminescu îl saluta cu „Trăiască naţia!”. „Poetul era cunoscut ca fiind un patriot adevărat. Acest salut al său strârnea, de obicei, simpatia. Prietenii, când îl zăreau, obişnuiau să i-o ia înainte şi îi spuneau ei «Trăiască naţia!». El răspundea atunci răspicat: «Sus cu dânsa!».
Printre cele mai cunoscute poezii ale lui Mihai Eminescu amintim „Somnoroase păsărele”, „Floare albastră”, „Luceafărul”, „Scrisoarea I” „Scrisoarea II”, „Scrisoarea III”, „Scrisoarea IV”, „Lacul”, „Revedere”, „Pe lângă plopii fără soț”, dar și altele care cu siguranță au rămas în memoria oricărui iubitor de poezie și nu numai.
Mihai Eminescu avea o bună educaţie filosofică, opera sa poetică fiind influenţată de marile sisteme filosofice ale epocii sale, de filosofia antică, de la Heraclit la Platon, de marile sisteme de gândire ale romantismului, de teoriile lui Arthur Schopenhauer, Immanuel Kant şi de teoriile lui Hegel. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în şedinţa din 25 ianuarie 1902.
Prezența lui Eminescu în Alba Iulia, în urmă cu 152 de ani, este strâns legată de îndelunga sa şedere la Blaj, mai-septembrie 1866. Este perioada în care Școlile româneşti din Blaj erau cele mai „înalte” din Transilvania. Cursurile lor erau urmate, deopotrivă, de elevi şi studenţi greco-catolici şi ortodocşi, printre care mulţi din Alba Iulia şi satele din jurul ei. A locuit cu mai mulţi dintre elevii şi studenţii blăjeni, care i-au oferit modestele lor „cvartire” (găzduire), ca şi tradiţionalele lor mese, Eminescu le asculta cu interes discuţiile, intervenind destul de rar şi numai în domeniile în care era „expert”.
Din aceste prelungite discuţii, cele mai multe petrecute în serile şi nopţile de primăvară-vară, a putut să afle marele Eminescu şi alte date şi informaţii, unele de amănunt, despre Alba Iulia şi rolul ei jucat în istoria naţională de până atunci. În fond, era vorba de una dintre cele mai importante localităţi din Transilvania, situată la doar 40 de km de Blaj.
În Alba Iulia, una dintre cele mai bune școli îi poartă numele marelui poet, Școala Generală Nr. 7 „Mihai Eminescu”, iar pe Aleea Scriitorilor stă la loc de cinste bustul acestuia. Are cel mai lung poem de dragoste, „Luceafărul” și a descris copilăria pe care a petrecut-o la Botoșani și Ipotești în versuri.
