Suntem frumoase, suntem puternice… dar avem niște limite. Mai bine să avem grijă de noi din timp decât să aflăm, la modul dur, cât putem îndura. Așa începe povestea unei femei originare din România, care a acordat un interviu revistei avantaje.ro. Este vorba de Ana Maria Popescu în vârstă de 40 de ani, care acum zece ani a fost diagnosticată cu cancer galopant la sânul drept.
„Destinul, când te încearcă, nu ține cont care suntem frumoase, bogate sau urâte. Ne ia după alte considerente… Tainice. Greu de înțeles. Mie, într-un singur an, întreaga existență mi s-a rupt în mii de bucăți. Nici nu-mi imaginam că din dorința mea de a avea copii și o familie împlinită se va alege praful…„Era anul 2008. Îmi doream copii, trecuseră trei ani de căsătorie și eu nu rămâneam însărcinată. Așa că am început să umblăm și eu, și soțul meu pe atunci… prin diverse clinici, spitale, pe la diferiți medici care mi-au dat diferite tratamente, injecții. Așteptam amândoi să se producă minunea, când, în anul următor, brusc, am simțit mici înțepături la sân, apoi dureri confuze. Soțul meu încerca să mă liniștească, era medic. Când trăiești lângă un medic, îți pui întreaga viață cu tot mecanismul ei de funcționare în mâinile lui. Ești mai relaxată. Îți închipui că nu ți se poate întâmpla nimic pentru că e el acolo și va rezolva orice situație, te va scoate din orice criză. Mi-am palpat sânul drept și am simțit două umflături ca niște boabe de mazăre, aproape de mamelon. Am intrat în panică. Simțeam că urmează ceva ce n-o să-mi placă. Dar nu mi-am imaginat că viața poate fi atât de dură….Apoi, în 2009 am început să fac toate investigațiile. Toți medicii îmi spuneau că nu e nimic grav, mă trimiteau acasă, îmi spuneau să mă liniștesc că vine Revelionul. M-am liniștit. A trecut decembrie, începusem să mă gândesc din nou să reiau drumurile către clinicile de fertilizare, cochetam cu gândul de a merge la o clinică în Ungaria, unde auzisem că se fac fertilizari in vitro cu rată mare de succes. Toate visurile și iluziile astea s-au năruit… n-o să uit niciodată ziua… era 31 ianuarie 2010. Ieșisem din baie, mă ștergeam cu prosopul și mi-am palpat din nou sânul drept, o făceam destul de des, devenise automatism. Din mamelon mi-a ieșit o scurgere sanguinolentă. Cei doi noduli erau tot acolo, dar un pic mai mari. Am început să plâng.”
Din acest moment, Ana Maria a-a întors înapoi, cu șapte ani în urma, când cancerul și-a facut cuib în sânul ei, când iubirea vieții ei se pregătea să-și facă ieșirea triumfală din viața de cuplu, fix când Ana se afla la margine de abis, fără un sân, cu perucă pe cap, naucită și lovită din toate părțile. Dar până să ajungă să vadă cum toate zidurile din castelul ei se prăbușesc, a făcut atâtea teste și analize, încât holurile spitalelor deveniseră o a doua casă pentru ea.
„Mai aveam câteva luni și împlineam 32 de ani. Am ajuns la prof. Blidaru, care mi-a spus clar: «Trebuie să vă operați de urgență». Cuvântul «cancer» nu era pronunțat de nimeni. Plutea în jurul meu, dar nimeni nu-l spunea clar. Nici măcar medicii. M-am scufundat apoi într-un tăvălug ca o cascadă de smoală din care nu reușeam să mă ridic la suprafață. Am intrat în operație, mi-au scos nodulii, s-au luat probe de țesut pentru examenul anatomopatologic și am început chimioterapia. Aici pot deschide un capitol separat. Auzisem de tratamentul chimio, dar până nu-l trăiești prin toți porii, nu realizezi ce înseamnă cu adevărat. După prima ședință de chimioterapie îmi cădea părul precum frunzele dintr-un copac într-o toamnă târzie… La început, câteva fire, apoi șuvițe întregi se desprindeau de scalp. Stăteam la masă și mă trezeam cu o bucată mare de păr în față. Plângeam din orice. Să simți cum îți e furată feminitatea, nemilos, fără să te poți apăra, este ceva foarte dur pentru noi, femeile. Am fost sfătuită să mă rad în cap, am făcut-o și m-am dus să-mi cumpăr perucă.”
De la capăt…
„Rezultatele biopsiei au ieșit așa cum se așteptau medicii. Urâte. Mi s-a spus clar: tăiem tot sânul, scoatem ganglionii axilari și mușchiul pectoral. E mai bine așa. Mie îmi era mai rău așa… Am tăcut și-am plâns. Mare lucru nu mai aveam de spus. Eram recunoscătoare că aveam un soț medic care ma însoțea peste tot, mă încuraja și era lângă mine. Eu așa credeam chiar și-atunci când la o petrecere între prieteni și colegi de facultate, rezidenți ca el, am văzut cum o colegă se hlizea, râdea și vorbea doar cu el. Atenția asta bizară era reciprocă. Sigur că nu mi-a venit să cred… Când viața te lovește rău, te gândești mereu că urmează ceva bun și frumos să ți se întâmple, după regula «una rece, una caldă». Nimic nu avea să mă pregătească pentru ce avea să urmeze. Soțului meu nu-i mai convenea nimic, nici corpul meu, nici căsnicia noastră, nici casa, nimic… Voia să dezerteze din cuibul pe care-l făcuse cu mine. Iar la final a preferat să mă părăsească pentru o extra-opțiune: colega rezidentă cu care se hlizea în fața mea. Perioada aceea în care nu știam ce-i cu el, ce-are cu mine și de ce nu mă mai vrea a fost ca un abuz emoțional. Nu vreau să-mi amintesc. Am băgat totul într-un sertar, am închis și-am aruncat cheia. Îmi amintesc, vag, frânturi dintr-un coșmar ca o smoală: rămăsesem fără sân, fără soț, fără sprijin, fără visul de a avea copii, familie, cuib. Nu mai aveam nimic, nici măcar lacrimi. Sigur că am luat-o de la capăt. N-aveam încotro, dar nu vreți să știți cât de greu mi-a fost. Câte speranțe s-au făcut praf. Cât de mare e rana din suflet. O alin, o acopăr și o ascund. Și încerc să merg mai departe, să-mi refac viața și să-mi continui visul de a avea familie, copii, cuib…”
