Jurnalista este mândră de realizările designerului din Moldova Irina Madan, care s-a ambiționat să treacă hotarul țării ca să 
ajungă cu rochiile ei pictate la evenimente importante din Europa.
Nu este o împătimită a modei, dar și-a luat o haină neagră, care mereu este în vogă, și a mers, din curiozitate, la Săptămâna Modei de la Paris. Jurnalista e mândră de faptul că a ajuns acolo designerul moldovean Irina Madan, dar și supărată pe jurnaliștii de-acasă, care nu au scris nicio știre despre aceasta. Iată care sunt impresiile Tatianei Țîbuleac!
“Zilele trecute am fost la o prezentare de moda, daca tot e saptamana modei la Paris. Am fost cu treaba – sa o sustin pe o fata minunata din Moldova – Irina Madan – care, uite, a razbatut la un astfel de eveniment. Pacat ca nimeni din Moldova nu a scris despre asta, dar inca nu este tarziu – pozele abia vin, Irina e deja pe loc si chiar merita. Sa stiti ca e totusi o chestie sa vezi niste rochii cu motive românesti printre sampanie, genti de 10.000 de euro, valuri de botox si barbati epilati minutios.
Trebuie sa spun din start – eu la moda nu ma pricep. Adica stiu ca ciorapii “in setocika” ba ies, ba intra si ca un spate gol de rochie nu presupune bretele de sutien, insa cam pe aici. Dar, m-am imbracat in negru, am ingustat ochii si m-am contopit. Mai ales ca aveam un carnetel in care uneori scriam ceva destept si paream blogger. Blogger e ok. Poti primi chiar si sampanie, pentru ca niciodata nu stii peste cine dai.
Seara a fost o revelatie. Muzica atat de proasta, incat daca ar fi cantat cineva astfel la o cumatrie de la noi, muzicantul nu ar fi primit nici racituri topite. Prima colectie m-a lasat masca. Sintetica si chetricele de sus pan jos. Rochii de cumatrie (sorry pentru cuvantul “cumatrie”, dar a fost firul rosu al serii), coafuri de cumatrie, atitudine de cumatrie. Aplauze inerminabile de la juriu. Strigate de admiratie. E de inteles, era colectia patroanei serii. Apoi pauza muzicala cu acelasi cantaret magnific. A doua colectie, cum ar veni a unui designer incepator, tot chetricele si sintetica, plus niste sifon, pentru ca, ma rog, omul trebuie sa se afirme. Aplauze mai scazute, dar totusi prezente. Aici eu am pus punct si m-am concentart la oameni.
Totusi cat este de trist sa fii frumos. Adica frumos-frumos, nu asa ca noi. Mai ales cand chiar te iei in serios. Am inteles ca oamenilor frumosi le vine foarte greu in viata. Un om in carucior trezeste compasiune, un nevazator – dorinta de a-l apuca de mana, un om frumos – doar invidie. Nu conteaza ca poate fi Doamne fereste si destept sau bun la inima. Oricum in ochii celorlalti el va ramane un outsider. Mereu prea inalt, mereu chitit, intotdeauna prea arogant, chiar daca nu va scoate niciun cuvant toata seara. Problema cu frumosii nu sunt frumosii, ci uratii.
Totusi mai trist decat toate acele miss-uri venite la prezentare cu coroanele pe cap (!), modelele imbatranite (peste 30 de ani), si oamenii care pe timpuri au incercat sa faca moda, dar deja nu, ca hmm, s-au gandit ca nu-i reprezinta, mai exista o categorie de oameni in aceasta industrie. Cei care fac pe asta bani. Cei care ca niste caracatite cu o laba recruteaza frumusetea asta tanara, o hacuieste si o baga in tipare, cu alta laba – trage tinerii care nu au alt vis decat sa creeze frumos si le fura ideile, vanzandu-le apoi celor care le voi multiplica ieftin si care, cu o a treia laba fluturanda, ne arunca produsul finit de “frumos” ca pe niste firimituri unor gaini flamande.
Iar noi ciugulim, ciugulim, ciugulim.
P.S. Irina, tu ai fost cea mai buna, pentru ca esti a noastra si pentru ca esti (inca) sincera.”
