Basarabeanca care a cucerit Europa cu picturile sale – Cezara Kolesnik este pictorița care și-a înfrânt dorul de casă și l-a exprimat în opera sa.

De ce ai ales să pictezi copii?
În primul rând eu sunt foarte atașată de copilăria mea. Copii reprezintă o anumită sensibilitate, prospețime și naturalețe, pe care nu trebuie s-o pierdem în procesul de îmbătrânire.
Prima mea intenție de a picta portrete de copii a fost în 2009, când am vrut să revin după mulți ani în Moldova, cu o expoziție care să cuprindă nostalgia mea legată de copilărie și țara mea. Titlul expoziției ar fi fost ”Copilăria în Moldova”.
De ce ”ar fi fost”?
Pentru că s-au întâmplat evenimentele din aprilie 2009 și a fost mai greu să o realizez.
În Moldova am avut ultima expoziție în 2002. Este foarte greu să organizezi aici o expoziție, în primul rând din punct de vedere financiar, dar și administrativ. Nu există intenția de a subvenționa o revenire, există mulți artiști care au succes în afara țării, dar care nu sunt motivați să revină cu expoziții personale.
Dorești să te întorci în Moldova?
Nu. Sunt de 13 ani în Franța. Chișinăul îmi pare un oraș puțin provincial cu tendințe mondene, mă obosește după primele 15 minute. Poate dacă stai aici mai mult timp, ai un alt ritm al vieții. Eu ași prefera să trăiesc la țară, decât în capitala noastră. Prețurile sunt exagerate, iar calitatea vieții lasă de dorit, fără condiții. De aceea mă simt mai bine la țară.
Te-ai acomodat rapid cu viața și cultura franceză?
Majoritatea persoanele care pleacă de aici nu mai vor să revină sau cel puțin nu în scurt timp. În primii 3-5 ani mi-a fost foarte greu, este vorba de anumite stări interioare, de ruptura pe care o simțeam, de dorința de a reveni și neputința de a mă întoarce.
Este o luptă interioară pe care trebuie s-o depășești, unii nu reușesc și revin acasă, apoi iar pleacă. Alții elimină această nostalgie, așa cum am încercat și eu să renunț la gândul revenirii.
Soțul (francez) s-ar muta cu traiul în Moldova?
La un moment dat ne-am gândit să venim aici, dar am renunțat la idee. E greu să revii într-o societate unde nu mai ai nici-un contact profesional și nu știi cu ce poți să te ocupi aici, mai ales în domeniul artistic.
Ce au francezii și nu au moldovenii?
Au o atitudine mai galantă, în general societatea este mai educată, bazată pe respect. Or, la noi un bărbat face un efort mare de a fi tandru, după un timp revine la ”naturalețea” sa de altă-dată. Francezii cred că sunt educați de mici cu acest respect și totul vine firesc.
Cine gătește?
Cui îi este foame, acela gătește… Dacă niciunul din noi n-are chef, facem comandă sau ieșim undeva, în general nu există o regulă, ne descurcăm după dispoziție și posibilitățile momentului. Îmi place bucătăria franțuzească, dar nu numai, orice țară are specificul ei și mă bucur când pot călători pentru a descoperi savori noi.
Atunci cine își asumă treburile casnice?
Mai mult eu, pentru că activitatea mea se desfășoară mai mult acasă, dar nu este o obligație. Sunt lucruri pe care le fac din reflex.
În Franța ce îți amintește de casă?
Niște obiecte banale, cum ar fi covorașul țărănesc de la bunica, o covată din lemn facută de bunicul meu și o colecție de icoane a Sf. Nicolai, care mă duce cu gândul “acasă”, zic în ghilimele deoarece nici o icoană nu e din Moldova.
Da, a învățat singur, pentru a comunica cu prietenii mei și cu rudele.
Revenind la pictură… în unele lucrări apar calul și pisica…
Da, au fost primele animale pe care le-am pictat, pe la vârsta de 3 ani, un cal roșu și o pisică neagră. Sunt animalele care îmi plac, poate pentru că pisica este un animal misterios, independent, ca de altfel și calul care pote deveni sălbatic în orice moment. Este o formă de libertate pe care o au și care îmi place.
Când ești supărată pictezi?
Nu. Am o atitudine profesională, nu este un hobby, respectiv, munca înseamnă o anumită concentrare. Uneori mă oblig să intru în starea de lucru, câteodată reușesc cu greu.
Ai avut piese la care ai lucrat foarte mult?
Puține. De obicei mă gândesc mult până încep o pictură, iar odată ce există în spiritul meu, nu rămâne decât a fi o întrebare tehnică.
De ce ai cuprins lucrările în serii de picturi: ”Odă copilăriei”, ”Copacul vieții” și ”Dealurile”?
Mie îmi place să lucrez în serii, pentru că seria îți permite să te eliberezi, nu faci o singură lucrare în care spui totul. O piesă dintr-o serie înseamnă o pagină din carte.
Moldovenii sunt interesați de pictura ta?
Da, probabil nu pentru că sunt concetățeană cu ei, ci pentru că le place acest sentiment de regăsire.
Ce ai vrea să faci în locul picturii?
Atunci când am să termin ce am de spus în pictură, voi încerca să găsesc o altă formă: poate fi literatură sau cinematografie. Un artist rămâne artist, indiferent de forma de exprimare.
cezarakolesnik.com
Text: Snejana Țugui