Acum o lună, veni o singurătate peste mine ca un văl de mireasă … din alea care nu au seamăn, dar pe care cu greu le porţi şi nu eşti sigură că îţi vor asigura fericirea…
Mă trezeam dimineaţa şi îmi întrebam singurătatea ce are cu mine, ce naiba vrea?! Îi spuneam că am treabă, că sunt mult prea ocupată şi că nu am vreme pentru a sta în coadă de peşte după lamentări. Nu, nu mi-a răspuns.
Nepăsătoare, necuviincioasă, neruşinată. Singuratătea nu e numai ceea ce spune DEX-ul: “faptul de a fi singur, sihăstrie şi loc retras…”. Singurătatea e ceea ce vine pe neaşteptate; e starea aia ce îţi aduce un fel de “rău de lume” şi de “dimineţi de luni”, de “plecări la mama-soacră” şi de “venirea oaspeţilor nepoftiţi” – toate insuportabile. E atunci când totul ne depăşeşte şi vine prea mult, prea repede. Ne năboieşte, cum vine sângele pe nas: te încălzeşte, dar ştii sigur că nu îţi face bine.
Şi să nu crezi că se duce a doua zi; revine cu regularitate când îţi este viaţa mai dragă şi dorinţa de a-ţi vedea prietena la o cafea. Îţi imaginezi că te vei duce, vei avea timp să îi spui, vei primi nişte sfaturi sau pur şi simplu te va ţine de mână…
….
De fapt aici voiam să ajung. Nu încerc să îţi vorbesc astăzi despre depresie. Nu despre asta e vorba. Vorbesc de acea stare de “ne-vorbire”. M-am trezit azi cu o mie de întrebări în cap. Mi-am sunat cea mai dragă prietenă şi mi-a răspuns tare bucuroasă:
– Sigur, ne vedem… După-masă. Am atâtea să îţi spun…
– Şi eu, abia dacă am apucat să îngăimez… Închisese.
Îmi veni un gust amar, parcă şi de neputinţă parcă şi de ne-dorinţă de a mai spune ceea ce nu e de spus.
Ne-am văzut. Aşa cum a promis. După-amiază. A vorbit atât cât a aburit cafeaua în ceaşcă. A mai dat două telefoane… timp în care eu am încercat încet să îi spun ceva, dar nu a fost. Nu am “avut voie” să spun un cuvânt. Aveam impresia uneori că voi chema ambulanţa; se va asfixia, îmi spuneam. Nici măcar nu respira. Când mi-a dat “şefa” de la Unica telefon să mă certe că nu vin la sport în ultimele săptămâni, voiam să pup telefonul. Slavă, Doamne, slavă!
Puteam pleca. Pentru că aveam şi eu starea mea de asfixie ce se acutizase în timpul acestei “întâlniri”.
Nu cred că am fost astăzi foarte coerentă, nu cred că poţi să înveţi ceva de la mine, dar ştiu sigur că putem să învăţăm să ne ascultăm.
Vreau să te ascult. Vreau să respir atunci când îmi spui ce te doare. Vreau să plâng atunci când plângi tu şi să nu îmi fie ruşine pentru rimelul ieftin sau pentru că ne vede cineva. Vreau să găsesc timp să îţi uşurez presiunile nodurilor din gât şi să încerc să îţi dau un răspuns la întrebarea ta – oricât de stupid – tot răspuns va fi.
Putem trăi oricând fără întrebări, dar niciodată fără răspunsuri.
Tu ai un răspuns pentru întrebarea mea?! Tu ai prietene care vin să te asculte şi nici nu te observă?!