Făcând o comparaţie aş putea spune că viaţa în doi e ca un dans.
Ce fel de dans? Dacă dansul e TANGO, atunci eşti o persoană pasională; dacă îți place VALSUL, ești o persoană calculată, aranjată; dacă îţi place RUMBA, atunci pasiunea ta se revarsă foarte lent, dar intens; dacă dansul este SALSA înseamnă că ești nebunatic, vesel, hazliu; dacă îți place JIVE-ul înseamnă că îţi place drive-ul, eşti plin de energie și destul de carismatic.
Ludmila Goma,
Conferențiar universitar,
USMF “N.Testemițanu”
Dacă e vorba despre mine, îmi plac toate tipurile de dans, dar la nebunie îmi place JIVE-ul. LUI îi place TANGO-ul. Întrebarea e: ce să facem?
Capacitatea de a dansa în pereche este şi abilitatea unui trai fericit în cuplu.
La această concluzie am ajuns, când, frecventând nişte cursuri de dans, m-am întrebat care este rolul meu în dans şi în ce măsură eu îl accept.
Îmi aduc aminte că nu știam multe, dar dorinţa era mare. Eram atrasă de muzică, mister, de imaginea unor perechi frumoase dar, mai ales, de promisiunea unui… ceva încântător.
Vroiam foarte mult să dansez, dar pentru a dansa în pereche trebuie să accepţi anumite norme și, nu în ultimul rând, să accepți rolul tău din dans. E foarte jenant să dansezi singură, când dansul e pentru pereche. Facând o retrospectivă în trecutul meu şi analizând experienţa mea familiară am găsit o asemănare între a dansa şi a trăi o viaţă de cuplu.
Mă întrebam cum ar fi ca, dincolo de muzica vrăjita a iubirii romantice, să ne ascultăm unul pe altul despre cum vrem să fim în doi, cum să facem astfel încât să nu ne călcăm pe picioare, braţele să nu stea crispate în îmbrăţişare, pur și simplu să ne fie bine. Cum ar fi să ne spunem de la bun început așteptările, dorinţele?
Când formăm un cuplu, venim cu reguli de acasă – modelul părinților sau un model propriu adaptat, îmbunătățit, pe baza unor experienţe personale sau a celorlalți.
Cum e în dans? Aici nu știam nimic. Dar era o mare dorinţă de a vedea cum e a dansa acest dans, aveam motivația de-a intra într-o relație funcțională și, nu în ultimul rând, cumințenia de a-l asculta pe trainer – de a-mi spune CUM să fac, cum e bine pentru mine și pentru partenerul de dans.
După doar o jumătate de oră, în care aflasem că în dans nu sunt atât de multe reguli, că e mult mai important să fii tu însuți, în armonie şi confort cu partenerul, am reușit să fac, cu bucurie, primii pași. Era “uau”, atât de ușor – doar pentru că cineva ți-a dat un minimum de reguli, la “pachet” însă cu responsabilitatea și pentru celălalt.
În dans ca şi în viaţa de cuplu apare aceiaşi întrebare: Cine conduce?
În orice dans, se pleacă de la “regula” – că bărbatul conduce dansul, că el este răspunzător de starea de bine a femeii, că el caută din privire pe unde să o poarte, având grijă să nu o calce pe picioare și să nu se ciocnească de alte perechi. În acelaşi timp, femeia, încearcă să sesizeze cea mai uşoară micromişcare dinspre el, care o ghidează, conduce în dans, stânga, dreapta, faţă, spate…
Aş putea vorbi, de fapt, despre responsabilitatea de a fi în doi. Da, el dă tonul mișcării, dar dacă ea nu e pe “frecvența” lui, prezentă în această relație, oricât de bun dansator ar fi bărbatul, tot la dizarmonie s-ar ajunge. Nu poți conduce pe cineva care nu își dorește sa fie condus…
Cum e sa fii condus?
Când am aflat de această “regulă”, că el conduce, recunosc, m-am simțit, dezarmată şi mai vulnerabilă. Însă, în același timp, că pot fi iresponsabilă. Adică paşii îi învaţă el, apoi eu mă iau după el. Vreau să spun că este extrem de confortabil să te simți pe mâini sigure, să nu ai povara gestionării relației, să te lași pur și simplu…
În același timp, însă, a fi condus presupune să te deschizi mai mult înspre celălalt tocmai pentru a-l putea înţelege mai bine și a simți acele mișcări, premergătoare gândului și cuvântului.
Deci, cum am înţeles eu, a fi în relaţie, condus, nu înseamnă a fi păpușă, înseamnă a fi viu, pentru a putea primi ceea ce celălalt îţi dăruieşte. Acesta este, de fapt, darul tău pentru el şi darul lui pentru tine.
Cum e să conduci?
Aș putea spune că deţin post de conducere şi aș spune că nu am probleme cu a conduce. La acest prim curs de dans, fiind ceva nou pentru mine, m-am simțit însă scoasă din zona de confort și, am realizat că acolo unde nu simt că am competență, nici nu îmi doresc să conduc. De ce? Probabil din comoditate, de a nu greși eu, de a nu fi judecată.
Dar cine are competența de-a conduce o relație, aş vrea să întreb?
În cazul acestui dans, regula pare destul de clară – bărbatul conduce…
Dar ce lecție frumoasă a fost pentru mine privind ipostaza celui care trebuie să își asume responsabilitatea, chiar dacă și el era la un prim curs și nu avea nici el competența necesară, dar își asumase și această responsabilitate de a-mi fi MIE bine.
Punându-mă în “papucii” celui care conduce, am realizat că nu e atât de ușor și am apreciat și voi aprecia, cu siguranță, mai mult darul lui pentru mine.
Am fost un dansator singuratic, dar acum nu mai vreau să fiu…