Îmi amintesc…
Cum printre scândurile sâsâiacului (o construcţie interesantă cu pereţii împletiţi din scânduri şi nuiele în care erau ţinuţi ştiuleţii de porumb) urmăream „jocul” razelelor de soare. Vara, această construcţie era liberă şi primitoare. Badea Tolea, fiul vecinilor noştri care mă botezaseră, avea nenorocul să-mi fie dădacă, atât cât ai mei erau la şcoală. Şi, ca să poată dormi la amiază, amenajase în sâsâiac o „grădiniţă” de sezon: pat, masă cu scaune şi o mulţime de cărţi, din care îmi citea zilnic câteva pagini. Cred că adormeam repede, mai ales dacă alegea „Trei muşchetari” şi îmi plăcea, când mă trezesc, să deschid ochii încet. Aveam un adevărat ritual: îi mijeam …aşa… ca să nu-i deschid deodată şi aşteptam să vină soarele. Venea… cu raze subţiri ce îşi făceau loc prin toate crăpăturile şi creau un spectacol fantastic. Se încolăceau, se certau între ele şi aveam, când mijeam ochii, un adevărat show de lumini. Greu de descris, deşi le mai văd uneori în vis. Când îmi este dor. De tot… de toţi. De mine…
Îmi amintesc…
Cum a venit mama cu fratele meu acasă de la maternitate. Îmi amintesc locul unde l-a așezat. Îmi amintesc că am suferit. Îmi căzu tronul. Îmi amintesc şi am impresia că parcă adulmec anumite detalii, dar…. nu le mai văd. Poate vreodată, într-o zi, vor apărea şi acele momente pe care le simt, dar nu le mai pot povesti în detalii. Îmi amintesc că ai mei îşi ridicau casă. Şi moş Vanea care o clădea, mă trimitea la izvor. Aveam şi un ulcior din lut, cu două burluie, pe care îl umpleam, dar pentru că îl ţineam aplecat, mai curgea din el. Şi îmi mai amintesc că am vrut să îl pun peste un clit de cărămizi roşii din care urmau să zidească soba. Nu l-am pus bine. A căzut şi s-a spart. Aici iar am un deja-vu… ceva care m-a marcat tare. Nu ştiu de ce…
Îmi amintesc…
De o jucărie… Se numea caleidoscop. E ceva care s-a întipărit tare în inima mea de copil. Era ceva incredibil, dar cel mai important amănunt era că nu îmi puteam explica cum pot oglinzile celea să îmi creeze aşa imagini frumoase şi de ce când îl desfac, nu se mai întâmplă aşa minuni. Nu îmi amintesc să fi luat bătaie pentru că am stricat caleidoscopul, dar îmi amintesc că am luat bătaie când „am îmbrobodit” aşa de reuşit toţi bobocii, încât…
Sărmanii… măcar au scăpat de tigaie.
Îmi amintesc…
Cum mama îl trimitea pe tata la Bălţi să cumpere mandarine când răceam. Tata, numaidecât se ducea, şi când deschidea uşa… pătrundea mirosul mandarinelor în casă, apoi intra şi tata. O întreba pe mama în şoaptă: „Ce temperatură au?!”, apoi intra şi îmi punea o mandarină pe frunte mie şi una lui frate-meu. Şi era aşa de plăcut şi răcoare. Şi parcă nici nu mai simţeam febra. De asta îmi place (nu mă credeţi nebună) să răcesc. Nu ştiu de ce, dar la cuvântul ăsta mi-au apărut nişte lacrimi trădătoare… Parcă şi febră am, parcă nici nu mă simt prea bine, dar tata nu e alături să-mi lipească o mandarină, sau o copeică de o rublă pe frunte. Şi amintirea asta mă urmăreşte.
Îmi amintesc…
Cum se supărase mama odată pe mine; nu mai ştiu cu ce am supărat-o. Nu ne-am „împăcat” seara, înainte de somn, iar când m-am trezit, nu era. Se duse la mătuşa ei pentru câteva zile să o ajute la trebi… A fost o durere imensa în inima mea. Nu îmi găseam loc… Nu aveam acasă telefon ca să o sun, dar îi vorbeam în glas când nu era nimeni lângă mine. S-a întors înainte de ziua mea şi mi-a adus două cămăşi de noapte. Aveam multe, cusute de bunica, da astea erau din poveştile alea cu „Trei muşchetari”. Una – mai aspră, avea nişte buline negre. Cred că numai pe ea şi o ţin minte. Mi-a dat-o mama în prima noapte când s-a întors. Nici nu mi-a dat de înţeles că a fost supărată, da eu am suferit mult. Şi ador cămăşile aspre, noi… ele îmi amintesc de mama.
Îmi amintesc…
Cum în ultima vară a fratelui meu îl învăţam să danseze. Iar el mă învăţa să spun: „Te iubesc!”. Şi-mi mai amintesc că îmi spunea.. „Sor-mea… tu ce, plăteşti dacă îmi spui cât mă iubeşti?!”. Glumeam şi îi răspundeam … „Da!”. Seara, când ne chema mama sub nuc la mâncare, dacă vedea că i se termină carnea, îmi zicea: „Mai odihneşte-te cât caut prin farfuria ta…”. Râdeam toţi patru în hohot şi mama îl lăsa să caute şi în farfuria ei. Apoi, a plecat pentru totdeauna. El a reuşit să îmi arate cât de bine dansează. Eu nu am reuşit să-i spun cât de mult îl iubesc.
Am învăţat… că trebuie să adorm după ce m-am împăcat cu toată lumea din casă, chiar şi cu motanii, ca nu cumva să plece cineva de acasă, fie şi pentru câteva zile. Am învăţat din amintirile mele să spun zilnic celor dragi: „Te iubesc” şi credeţi-mă, nu am pierdut deloc din greutatea acestui cuvânt. Am învăţat din amintirile mele să fiu îngăduitoare şi răbdătoare, şi … tăcută.
Amintirile au nevoie de linişte. De multă linişte. Ele urăsc gălăgia, mai ales pe cea interioară.
Astăzi, când nu-l mai am pe badea Tolea şi nici pe fratele meu, plâng… Îi plâng, apoi râd pentru că …
Îmi amintesc…. „Sor-mea… mai odihneşte-te cât caut eu prin farfuria ta…”.
Fă linişte înăuntrul tău şi spune-mi… Tu ce îţi aminteşti?!
Tu cât de mult ţii la amintirile tale?!