O tânără care încă nu-și dorește copii, dar care este “bătută la cap” zi de zi să facă unul, explică de ce nu se grăbește să devină mămică. Iată ce răspuns le-a scris aceasta tuturor celor care o văd cu un copil în brațe.
M-am întâlnit zilele trecute cu o cunoștință. Ea își ținea de mână gâgâlicea de fetiță, de vreo 6 ani. Eu eram cu bicicleta și cu cățelul în coș. Îl dau jos să-l smotocească cea mică, căci amândoi se întindeau unul spre altul curioși. Noi, ăștia mari, ne așezăm pe-o bancă să recuperăm cele nespuse.
Și-atunci mi se trântește una care trebuia rămasă nespusă. ”Dar tu când faci un copil? Câți ani ai deja? 27?”, ”26 și 9 luni”, îi răspund în glumă. Dar prietena mea continuă. ”Tot timpul te văd plimbând câinele, dar nu mai bine plimbi un copil? Dacă vrei să știi, iubirea pentru câine dispare, ai să vezi. Cum rămâi însărcinată, cum ai să vrei să scapi de cățel.”
Auăleu, de unde să încep a-i răspunde?
Nu vreau acum un copil
Acum vreau să călătoresc. Vreau să ne mutăm dintr-o țară în alta oricând putem. Vreau să putem pleca cu cortul în orice week-end. Oricum e greu cu cățelul după noi, dar e mai ușor decât cu un copil. Vreau să fiu liberă, vreau să fug, vreau să mă cunosc, vreau să-l cunosc pe omul de lângă mine. Vreau să gust zilele și să-mi înțeleg rostul. Vreau să pot să mă smulg dintr-un loc atunci când nu mai sunt fericită. Vreau să-mi schimb serviciul atunci când nu mai vreau să fac ce fac. Vreau să pot dormi până la 10 dimineața. Vreau să mă duc în oricare sâmbătă la o petrecere. Dar cel mai important, vreau să construiesc lumea în care voi aduce un copil. Mica lume în care vom trăi ca familie, puținii oameni din jurul nostru, ”satul” unde-mi voi educa la rându-mi copilul.
Nu-s egoistă, sunt sinceră eu cu mine. Vreau să-mi trăiesc anii aceștia descoperind, încercând, învățând, crescând. Vreau să iubesc copaci, și mare, și poteci. Vreau să-mi iubesc omul. Să fim doar doi. Să-l pot privi din mai multe unghiuri, în mai multe situații, în diferite peisaje. Vreau să știu că relația noastră e puternică și-n afara balonului de săpun. Vreau să scriu scrisori de dragoste și încă o carte, vreau să îmi îmbrac rochiile fie vară, fie iarnă și să ieșim în câmp să facem poze.
Vreau să pot să nu fac ordine în casă, să pot să nu răspund la telefon, să pot să stau cu o carte în pat un sfârșit de săptămână întreg. Iubesc copiii, iubesc foarte mult copiii, dar acum, la 26 de ani și 9 luni mai mult mă iubesc pe mine. Vreau să am timp eu cu mine. Să mă urc pe role și să-mi trag cățelul după mine. Să țopăim dintr-un oraș în altul pe bicicletă. Să dormim în trenuri, și-n gări, și-n aeroporturi, și sub cerul liber. Vreau să putem să mai plecăm o vară în Islanda să facem voluntariat. Să plantăm copaci, să strângem gunoaie, să cucerim munți.
Comparația copil-câine
Nu-mi place când oamenii cu copii și fără căței îmi spun că e mai bine să ai un copil. Ei nu știu cum e să ai un cățel. Așa cum nici eu nu știu cum e să ai un copil. Dar nu trebuie să am unul ca să știu că:
– un câine nu înlocuiește un copil
– un copil nu înlocuiește un câine
– dacă ai un copil, nu trebuie să ai și un câine
– dacă ai un câine, nu trebuie să ai și un copil
– un câine nu va fi niciodată mai iubit ca un copil
– un câine face și el parte din familie
– există oameni care își doresc un câine
– există oameni care își doresc un copil
– există oameni care își doresc și-un copil, și-un câine
– dacă x vorbeste numai despre câini, să-i fie de bine
– dacă y vorbește numai despre copii, să-i fie de bine!
Pentru mine, în orice comparație câini-copii, copiii câștigă. Dar să spui că ”mai bine crești un copil decât un câine” este prea mult, pentru că fiecare știe ce poate și ce vrea să crească. Fiecare cu treaba lui. Nu văd de ce toată lumea ar trebui să aibă copii și de preferat să-i facă la vreo 20 și ceva de ani.
Mai mult, nu văd de ce trebuie ales să ai un copil în detrimentul unui câine. Studii făcute pe reacția unor mame la vederea copiilor lor și la vederea câinelui familiei arată că se activează aceeași zonă a creierului. Cu aceeași intensitate și devotament. DAR, apariția copilului activează o zonă unică din creierul mamei, cea a protecției și a ”îndrăgostirii”. Altfel spus, ne iubim mult câinii, ne iubim mult copiii, dar de cei din urmă suntem și îndrăgostiți și într-o situație de urgență, între salvarea câinelui și salvarea copilului, am alege copilul. Cred că aici se aplică acel ”ai să vezi când ai să ai un copil”. Am să văd.
Păi, și ce se întâmplă cu câinele?
Așadar, cred că am stabilit, dacă îmi iubesc mult câinele, nu înseamnă că e cazul să fac un copil. Dacă îl iau peste tot cu mine și-l pozez din toate unghiurile, nu înseamnă că îl consider copilul meu. Înseamnă că acum am un câine. Și peste ceva timp voi avea un copil. Sunt două etape diferite, care se vor împleti. Nu se întâmplă nimic cu câinele când voi face un copil (decât că, probabil, cineva o să-l tragă mai mult de urechi și-o să-l caute pe la dinți). Or să crească împreună. (Știați că cercetările arată că mamele care au locuit cu un câine înainte și în timpul sarcinii vor naște copii cu sistemul imunitar mai puternic? Pentru că expunerea la microbi este mult mai mare, ceea ce ajută corpul să se adapteze încă dinainte de naștere.) Ca să nu mai spun că ce poate face un câine în viața unui copil, nu pot face toate jucăriile din lume.
Și totuși, când fac un copil?
Nu știu, dar cred că e treaba noastră.
Pe Laura o găsiți și aici.
