Articolul „Povestea unei fetiţe“ a apărut în revista pentru copii „Mihaela” în anul 1992, când Mădălina avea 25 de ani şi cariera ei era în plină ascensiune.
Textul dezvăluie momente unice din copilăria regretatei artiste, dar și timiditatea ei ieşită din comun, consemnează adevărul.ro.
„Într-o zi de septembrie, în urmă cu 18 ani, grupe de copii zgomotoşi, chemaţi de clopoţelul de la intrarea şcolii generale nr. 6 din Ploieşti, năvăleau în clasă luându-şi în primire cărţile şi caietele care aşteptau frumos înşirate pe bănci. Printre copii, păşeşte în clasa I, o fetiţă slăbuţă ca un fir de floare, stingheră, timidă, tăcută, puţin speriată. Hărmălaia din jur o face şi mai temătoare: cum o să se împace cu aceşti copii, cu aceşti „colegi” atât de gălăgioşi. (…)
Dacă cei din jur o privesc cu zâmbete, făcând haz de ea, iată în faţă două fetiţe, Gabriela şi Milena, care îi transmit un semn de încurajare, de prietenie. „Chiar vom deveni prietene?”, se întreabă fetiţa. „Vom vedea. Oricum, am atâta nevoie de prietenie!”… Una după alta zilele trec, cu bucurii, cu necazuri, anul şcolar s-a terminat. Serbare cu dansuri şi poezii învăţate pe de rost, premii, diplome, coroniţe. Fetiţa cea timidă a primit coroniţă, ca şi Gabriela şi Milena. Are numai note de zece, pentru că îi place grozav să înveţe, să ştie. În anul următor, copiii au mai crescut, parcă au devenit mai puţin gălăgioşi. Prietenia fetiţei noastre cu Gabriela şi Milena se menţinea. Totuşi, ea parcă nu-şi găsea locul cu adevărat între ele. Gabriela şi Milena se îngrijeau mult de înfăţişarea lor, erau întotdeauna impecabile, totul strălucea pe ele… Manifestau faţă de ceilalţi o superioritate evidentă, căruia trebuia să i te supui. Şi părinţii lor erau oameni importanţi, cu influenţă. Şi ăsta e un avantaj în viaţă, pe care fetiţa noastră a învăţat să-l cunoască încă… din clasele primare.(…)
În anii următori, s-a întâmplat ca profesoara de muzică – o mare sufletistă – să dorească să realizeze un cor al şcolii. A ascultat vocile tuturor copiilor din clasă şi a format un cor cu care a început să repete. Surprinzător pentru mulţi, a intrat în cor şi fata cea timidă. Gabriela şi Milena n-au fost alese în cor. Li s-a spus „n-aveţi ureche muzicală”. Nicio pagubă. Aveau de-ajuns de toate celelalte. Totuşi, orgoliul le-a făcut întâi să protesteze, dar apoi au fost chiar mulţumite că n-au intrat în cor: ele plecau acasă după orele de şcoală, în timp ce ceilalţi, corul, rămâneau peste program să repete. Aşa s-a făcut că cele trei fetiţe nu mai făceau împreună drumul spre casă. Iar în recreaţii simţea în glumele lor unele uşoare ironii la adresa ei. „Asta-i mai lipsea: corul! Tu, cu vocea ta firavă, cu firea ta timidă…” Remarcile lor o dureau, dar nevoia de prietenie era mai puternică…
În timpul repetiţiilor la cor, anumite piese aveau pasaje care se cereau interpretate de soliste. Profesoara de muzică s-a oprit la… fata cea timidă. Şi aşa s-a făcut că la toate serbările, festivităţile, la un moment dat, ea înainta câţiva paşi în faţa corului şi interpreta ca solistă piesa. Şi, ciudat, vocea ei străbătea cu uşurinţă întreaga sală. Gabrielei şi Milenei nu le venea să creadă. Desigur, acolo pe scenă era prietena lor cea sfioasă şi timidă, era vocea ei… şi totuşi… Aplauzele, pline de căldură, cu care era răsplătită această voce, le uluiau…
Acum, la serbarea sfârşitului de an, a clasei a VIII-a, fetiţa noastră arăta alfel, devenise mai drăguţă, purta un păr lung prins uşor pe spate, devenise de-acum „o domnişoară”.
Diriginta s-a apropiat de tatăl ei, spunându-i: „Domnule dragă, aveţi grijă de fata aceasta. Arată foarte bine şi promite foarte mult. Vă rog, multă grijă!” Tatăl îşi privea „domnişoara” cu mândrie: doar ştia ce a crescut el atâţia ani! La pieptul „domnişoarei cu chitară” era prinsă de uniformă o fundă mare, mare. Conform tradiţiei, colegii îşi scriau gândurile, sentimentele, unii faţă de alţii, pe pangicile fundei. Milena şi Gabriela şi-au scris şi ele gândurile pe funda prietenei lor. Dar, iată, exact în clipa când i-au devenit prietene cu adevărat au trebuit să se despartă: fiecare o pornea în viaţă pe drumul ei.
Şi astăzi, fetiţa plăpândă şi timidă are o chitară în braţe şi… cântă. Ce nu ştie publicul care o ascultă şi o priveşte este că acolo, în culise, aşteptând să fie anunţată, ea este aceeaşi fetiţă timidă şi paşii pe care-i face acum, intrând în scenă, sunt aceiaşi cu care a păşit acum 18 ani, în clasa I. Numai că, pentru a-şi învinge timiditatea, Mădălina Manole începe să cânte: „Fată dragă, nu fii tristă Fiindcă e păcat, Fără lacrimi nu există Dor adevărat…”
