Este una din cele mai necruțătoare boli al acestui secol – cancerul -ne sperie, ne îngrozește, dar lupta cu ea continuă… Era la vârsta viselor cu prințese, când a fost diagnosticată cu cancer… a luptat… și a învins pentru că a știut că este prea tânără ca să moară.
Citește mai jos un interviu realizat cu tânăra Doina Chiorescu, care după ce a învins cancerul, a înțeles că viața merită trăită din plin.
Cine este Doina Chiorescu acum?
Doina Chiorescu este o tânără absolventă a Universității de Stat din Moldova care caută căi pentru a se realiza pe plan profesional. Este o persoană căreia îi place să se bucure de fiecare zi din viață, să calătorească și să se simtă liberă. Este o persoană curajoasă, încrezută în forțele proprii și care prețuiește mult oamenii apropiați.
Cine a fost în trecut și cât de mult s-a schimbat?
În trecut era o fetiță foarte timidă, căreia îi era frică să fie ea însăși, să-și spună părerea, dar care oricum visa la multe. S-a schimbat foarte mult și într-un timp foarte scurt.
Cele mai dureroase momente din viață…
Au fost mai multe momente sau mai bine spus am avut parte de o perioadă cu momente dureroase. Totul a început peste 3 zile după ce am împlinit 16 ani, când am fost diagnosticată cu cancer, când am aflat că nu mai pot merge la școală și că trebuie să stau în spital pentru a primi chimioterapie (nu înțelegeam ce implică procedura pe atunci). A fost dureros când părul blond, lung și bogat a început să cadă și am rămas cheală; când mâinile micuțe erau împunse de acele de la picurători, pentru a putea primi chimioterapia; a fost foarte greu când a trebuit să-i spun surorii, prietenilor, colegilor că am cancer și nu știu dacă voi supraviețui sau voi muri; a fost dureros când am ieșit din spital și am simțit că oamenii se uită la mine straniu, mă evită și unii chiar râd de mine; a fost dureros să văd ce am ajuns, să nu mai cunosc fata pe care o vedeam în oglindă.
Ce gânduri te invadau atunci?
Cred că primul gând care mi-a venit în minte, atunci când am fost diagnosticată cu cancer a fost că sunt prea tânară să mor. Atunci m-am simțit pierdută și speriată până la moarte, încercam să neg diagnoza și să înțeleg de ce tocmai eu sunt cea care trebuie să treacă prin așa ceva. Însă nu mi-a luat mult timp să înțeleg cât de mult înseamnă viața pentru mine și oamenii care fac parte din ea și că aceasta boală mi-a fost dată nu ca o pedeapsă, ci ca o lecție de viață care mi-a arătat că acesta este doar un mic obstacol în calea visurilor mele.
Cât timp a durat lupta cu cancerul?
Tratamentul de chimioterapie și radioterapie a durat 2 ani, timp în care eu am respectat cu strictețe toate indicațiile doctorilor și nu doar. Eram încrezută pozitiv în rezultatele tratamentului. Și, deși chimioterapia îmi ucidea o parte din corp și mă făcea să pierd o parte din mine, în același timp m-a ajutat să cresc spiritual.
S-a schimbat mult viziunea ta referitor la viață, după acele momente grele?
Da, la sigur că s-a schimbat mult. Am început să înțeleg și să prețuiesc fiecare clipă din viață, am înțeles cât de mult contează gândirea pozitivă și mai ales cât de important este să ai aproape oameni dragi. Sfârșitul tratamentului a fost ca o provocare pentru mine, atunci trebuia să decid ce vreau să fac mai departe și la ce ar trebui să ma reîntorc. Am înțeles că viața are multe urcușuri și coborâșuri, cancerul a fost un munte, un munte peste care a trebuit să trec ca mai apoi să mă pot bucura mult mai mult de ceea ce-mi oferă viața.
Doina s-a reîntors din SUA, țară care a avut un impact puternic asupra ei. Mai nou ia lecții de șoferie și încearcă să găsească o cale pentru a pleca înapoi în America.
Planuri de viitor?
Am mai multe, dar despre care nu prea vreau să vorbesc acum. Însă unul dintre cele mai mari visuri, ar fi să deschid un centru de reabilitare pentru copiii cu cancer.
Ce vei face în timpul sărbătorilor de iarnă?
Cum îmi plac mult sărbatorile de iarnă, mirosul bucatelor pregătite acasă și mirosul de brad, le voi petrece acasă cu familia, cu cei mai buni prieteni, fiind recunoscatoare că îi am alături și că sunt sănătoasă.
Text: Iulia Arnaut