Copilul face tot ceea ce aprobă părintele, fie că o face conștient sau fără să realizeze ceea ce face.
Sursele agresivității sunt diverse. Unii oameni de știință consideră agresivitatea drept o trăsătură înnăscută cu rădăcinile în natura biologică a omului (proprietăți anatomice, fiziologice și biochimice ale individului).
Daniela Sircu-Ursu,
Psiholog consultant
Alții susțin că tendințele agresive pot fi explicate datorită obiceiurilor dobândite, ca urmare a contactului cu alte persoane (părinți, profesori, prieteni) sau sub influența unor filme și emisiuni TV care redau violența. Psihologii behavioriști identifică o serie de factori de familie, care afectează formarea unor tendințe agresive în comportamentul copilului. Printre acestea:
• lipsa de căldură, afecțiune de la părinții lor;
• lipsa de interes, indiferența părinților;
• neacceptarea, atitudinea negativă față de copil;
• lipsa de control, indiferență față de manifestarea comportamentului agresiv;
• incoerență în aplicarea de sancțiuni;
• utilizarea pedepselor corporale.
Cert este faptul că un copil agresiv este un copil ce a învățat că violența este o formă de comportament acceptată în mediul în care crește fie că este o metodă de a obține ce-și dorește.
Totul începe la vârsta de 2-3 ani, cu primele mușcături, îmbrâncituri și scuipături, când copilul nu stăpânește bine limbajul verbal și este nevoit să recurgă la gesturi pentru a-și exprima emoțiile, stările sau pentru a-și apăra “posesiile“ cu îndârjire.
Comportamentul agresiv este rezultatul încercării copilului de a cunoaște și de a lua în stăpânire mediul înconjurător chiar dacă asta se soldează cu stricăciuni și mici dezastre: mâzgâlirea pereților, dezasamblarea jucăriilor, scoaterea hainelor din șifonier sau a cărților din bibliotecă. Mai pot apărea reacții negative în legătură cu somnul, hrana sau igiena corporală. Toate acestea sunt rezultatul încercărilor copilului de a-și afirma personalitatea și propriul punct de vedere, dar și o testare a limitelor impuse de adulți (cu alte cuvinte, cât de departe poate merge fără să i se întâmple nimic).
Uneori, agresivitatea este motivată de frică și se amplifică în situații neprevăzute sau neașteptate (mersul la grădiniță, bunăoară). Acești copii nu se simt în siguranță, nu au încredere în cei din jurul lor, se simt amenințați și încearcă să depășească aceste sentimente înfricoșătoare pentru ei prin comportamente impulsive, de agresivitate sau chiar furie.
În acest moment părintele este cel care decide desfășurarea evenimentelor, fie intervine prompt și ferm, fie așteaptă când copilul “va crește și va înțelege…“ și problema se va soluționa de la sine.
– Fiți răbdători și sensibili la nevoile copilului dumneavoastră.
– Copiii se identifică cu părinții săi. Arătați-i copilului un comportament non-agresiv.
– Nu vă certați în prezența unui copil.
– În cazul în care copilul a făcut ceva greșit, nu ar trebui să criticați copilul, ci acțiunile acestuia.
– Fiți consecvent în aplicarea de sancțiuni. Ele nu ar trebui să fie umilitoare pentru copil.
– Învățați copiii forme acceptabile de manifestare a emoțiilor negative (când suntem supărați vorbim cu cineva, desenăm supărarea pe o foaie de hârtie…)
– Dezvoltați capacitatea de a fi empativ a copilului și capacitatea de a-și asuma responsabilitatea pentru acțiunile sale.
– Și, în sfârșit, înconjurați copilul cu dragoste și grijă. Lăsați-l să știe că veți fi întotdeauna alături de el, chiar și când va greși cu ceva.