“În urmă cu 14 ani, pe când eram reporter, am ajuns în America. Am filmat mai multe reportaje atunci, dar, în special, am filmat poveștile unor copiii moldoveni, adoptați de americani. Era, cred, primul val de adopții internaționale de la noi. Însă, așa cum se întâmplă la noi de obicei, cineva a lansat un zvon, iar adopțiile au fost stopate. Pe motiv că „ceva” nu este curat la mijloc, și că, în genere, copiilor le este mai bine să trăiască la ei acasă. Chiar dacă “acasă” este casa de copii.
Nu voi intra în amănunte ce și cum am filmat. Vreau să vă spun doar că un băiețel mi-a rămas în minte în mod special. Îl chema Teddy. Avea vreo 7 ani, era extrem de frumos și ager. Avea o mutriță hâtrișoară, așa cum au băieții în satele noastre. Era îndrăzneț și ghiduș, dar zâmbetul lui – cel care mi-a rămas în fața ochilor – era încă sfios. Ca o rană care încă trebuia să prindă coajă.
În urmă cu cinci ani acest băiețel, devenit deja o mândrețe de băiat, m-a găsit pe Facebook. Părinții lui salvase pe undeva numele meu, iar el îl păstra ca pe o rămășiță din “cealaltă” viață. Mi-a scris atunci o scrisoare, care m-a făcut să plâng. Am devenit prieteni și de atunci îl urmăresc. L-am văzut în uniformă – deja bărbat – atunci când a fost înrolat în armată. Apoi în costum de mire, cu o fată frumoasă. Iar astăzi l-am văzut meșterind un pătuț pentru copii. Iar pe fata ceea frumoasă, însărcinată, alături.
Nu știu cum ar fi fost viața lui Teddy în Moldova. Ar fi ieșit din internat zâmbind sau nu? Și-a fi găsit o meserie pe plac sau nu? O soție? Ar fi meșterit azi oare acest pătuț pentru viitorul său copil? Nu știu și nimeni nu poate ști.
Un lucru însă știu précis. Casa de copii nu este “acasă””, a scris Tatiana Ţîbuleac pe pagina ei de facebook.
