Operaţiunea IUG a început în noaptea de 5 spre 6 iulie 1949, la ora 2:00 dimineaţă şi a durat până la ora 20:00, seara zilei de 7 iulie. Sovieticii au deportat 11 293 de familii – 35 796 persoane, dintre care 9 864 bărbaţi, 14 033 femei şi 11 889 copii. 7 620 de familii au fost considerate „chiaburi”, iar celelalte acuzate de „colaborare cu fasciştii”, de „apartenenţă la partidele burgheze româneşti sau la secte religioase ilegale”, transmite TVR Moldova.
Aşa cum s-a întâmplat cu deportarea în masă din iunie 1941, nu toţi cei care au fost incluşi iniţial în liste au fost deportaţi. Documentele de arhivă arată în mod concludent că de această dată, vestea despre planificarea unei operaţiuni de deportare a făcut înconjurul provinciei cu săptămâni înainte, graţie informaţiei oferite de anumiţi reprezentanţi ai puterii care şi-au înştiinţat rudele vizate în acest sens.
Autorităţile au încercat să ţină în mare secret măcar data desfăşurării operaţiunii şi din această cauză unele primării au primit listele abia în ziua operaţiunii.
Din totalul de 12 860 de familii incluse iniţial în liste, n-au fost ridicate 1 567 familii, iar acest lucru s-a întâmplat din cauze diferite: 274 familii intraseră între timp în colhoz; 240 – au prezentat chiar în timpul operaţiunii de strămutare, dovezi documentare care atestau că unii membri ai familiei făceau armata; 35 de familii aveau ordine şi medalii sovietice; 508 – îşi schimbaseră domiciliul, iar 105 familii reuşiseră să se ascundă.
Arestările s-au făcut noaptea cu forţele soldaţilor veniţi în sate cu maşinile. Unii cetăţeni care au încercat să scape cu fuga au fost împuşcaţi. Gospodarii arestaţi împreună cu familiile lor, cu copiii, cu bătrâni, fără a li se permite să ia rezerve cu ei, au fost urcaţi cu forţa în vagoane pentru vite şi duşi. Toate bunurile – casele, utilajul ţăranilor deportaţi – au fost transmise colhozurilor, iar o parte din ele au fost furate, vândute de către organele financiare ale raioanelor respective. Multe dintre aceste edificii au fost oferite ofiţerilor care erau aici în NKVD, nomenclaturii etc. Mulţi dintre gospodarii deportaţi nu au mai revenit în patrie, au fost împuşcaţi pe drum, au murit de foame, de boli, de durere sufletească, de muncă peste puterile lor.
În urma deportării din iunie 1949 impactul dorit de autorităţile comuniste sovietice a depăşit toate aşteptările. Acest lucru este adevărat mai ales în ceea ce priveşte efectul asupra ritmului de colectivizare în următoarele luni după deportare. Astfel, numai în lunile iulie – noiembrie 1949 cota gospodăriilor ţărăneşti care au intrat în colhozuri s-a majorat de la 32% la 80% din total, pentru ca să se ridice la 97%. Prin urmare, după operaţiunea de deportare, din iunie 1949, cei care alcătuiau majoritatea populaţiei locale, ţăranii, şi cei care erau cei mai refractari faţă de puterea sovietică, sunt nevoiţi să-şi schimbe atitudinea.
Frica de o nouă operaţiune, poate de o mai mare amploare, a determinat agricultorii individuali să renunţe la gospodăriile lor şi să accepte compromisul cu regimul sovietic, un regim care dăduse de înţeles că nu va cruţa niciun fel de protestatar ori rebel. Mai ales că cei deportaţi în iunie 1949 erau incluşi în categoria celor care nu aveau dreptul să mai revină niciodată pe meleagurile natale, conform unei decizii speciale a autorităţilor de la Moscova.
Conform datelor oficiale, în ziua de 6 iulie 1949, au fost deportate în Siberia 11 293 de familii din Basarabia sau peste 35 mii de oameni. Sursele neoficiale afirmă că aceste cifre nu reflectă întreaga proporţie a dramei moldovenilor, deoarece numărul victimelor deportărilor a fost calculat reieşind din trei membri ai familiilor. Se ştie însă că au fost ridicate familii cu 7-8 şi chiar 14 copii.
