Azi, 9 Mai, este Ziua Europei, o sărbătoare anuală a păcii și unității în Europa. Ziua Europei este unul dintre simbolurile europene menite să promoveze unitatea în rândul europenilor. Tot azi, 9 Mai, este şi ziua comemorării victimelor celui de-al doilea război mondial.
Cel de-al doilea război mondial a fost cel mai mare şi mai ucigător război neîntrerupt din istoria omenirii, a costat viaţa a peste 60 de milioane de oameni, aproximativ 3 % din populaţia de atunci a lumii, şi mai mulţi bani şi resurse decât toate celelalte războaie la un loc: 1.000 de miliarde de dolari, la valoarea din 1945. Urmările războiului, inclusiv schimbările geopolitice, culturale şi economice, au fost fără precedent.
Potrivit datelor oficiale, 268.000 de moldoveni au participat în luptele celui de-al doilea Război Mondial. Dintre aceștia, aproximativ 69.400 nu s-au mai întors de la război.
Totuși, Ziua Victoriei este una controversată, pentru că în ultimii 15 ani, ziua de 9 mai este în primul rând o sărbătoare de propagandă a Kremlinului, potrivit analiștilor politici.
La 9 mai 1945, SUA şi URSS tăiau practic Germania în două. Documentele prin care forţele germane capitulau au fost semnate între 7 si 9 mai.
În 1950, pentru a se evita un nou conflict major, ministrul de externe francez Robert Schuman a propus o supraveghere mai strictă a industriei de armament, astfel că a apărut o autoritate comună care să controleze producţia de cărbune şi oţel. Propunerea este considerată a fi piatra de temelie a Uniunii Europene de azi.
„Europa nu va fi construită dintr-odată sau ca urmare a unui plan unic, ci prin realizări concrete care să creeze în primul rând o solidaritate de facto”, spunea Robert Schuman, fost ministru de externe al Franţei.
Începutul celui de-al II-lea Război Mondial i-a găsit pe moldoveni în componența armatei române, iar sfârșitul – în rândurile celei sovietice. Au fost carne de tun pe prima linie de front sau condamnați în lagărele din Siberia, iar puținii supraviețuitori au rămas pe viață sub supravegherea KGB-ului.
În 1944, locuitorii dintre Prut și Nistru au fost mobilizați de două ori: mai întâi în armata română, după care în armata sovietică. Unii au ales să lupte până la capăt sub steag românesc, alţii – marea majoritate – au revenit acasă din garnizoanele din România, iar de aici au fost trimişi pe front în calitate de ostaşi sovietici.
Soldații români au fost luați prizonieri de război de către sovietici fără luptă și au fost trimiși pe jos în lagărele din Uniunea Sovietică, aproximativ o treime dintre ei murind pe drum. Nimeni nici până astăzi nu oferă o cifră exactă a basarabenilor aflați în armata română și care a fost soarta acestora.
În timpul celui de-Al doilea război mondial, Basarabia și Transnistria au suferit distrugeri și deportări de populație, sovieticii deportând întâi (1940-1941) pe moldovenii băștinași care lucraseră pentru statul român (funcționari, juriști, profesori…), pe popi și pe refugiații care fugiseră de stăpînirea sovietică, românii și germanii deportând apoi (1941-1944) pe evrei și pe toți cetățenii bănuiți că ar susține sistemul sovietic. Deportările spre Kazahstan și Siberia au fost reluate între 1945 și 1954, conform wikipedia.
După moartea lui Stalin (1953) și mai ales după cel de-al XX-lea congres an P.C.U.S., deportările și teroarea au încetat, iar procesul de sovietizare s-a continuat îndeosebi prin repartizarea băștinașilor moldoveni departe de Republică, și prin înlocuirea lor cu lucrători veniți din restul URSS, majoritatea ruși și ucraineni. Cu condiția de a o denumi „moldovenească” și de a o scrie în litere chirilice, bășiinașii au putut din nou să-și dezvolte, în anumite limite, cultura și limba, chiar dacă toponimele au fost rusificate, iar limba de comunicare interetnică era desigur cea rusă.
