Lunea Mare este prima zi din Săptămâna Patimilor și aduce în prim-plan două momente semnificative: blestemarea smochinului neroditor (Matei 21, 19–20) și istoria lui Iosif cel Prea Frumos. Părintele Petroniu Tănase amintește că aceste episoade au două semnificații. Cea istorică este legată de poporul evreu, care aștepta venirea lui Mesia. Privind din perspectiva duhovnicească, acestea se referă la pregătirea pentru cea de-a doua venire a lui Hristos, scrie evz.ro.
Ce semnificație are Lunea Mare
Părintele explică faptul că încăperea pregătită de Mântuitorul pentru Israel, adică Biserica Sa, a rămas neocupată de acest popor, din cauza a două păcate grave. Acestea sunt pomenite de Hristos în slujba Utreniei din Vinerea Mare.
„Două lucruri și rele a făcut fiul Meu cel întâi-născut, Israel: pe Mine, Izvorul apei vieții, M-a răstignit pe lemn, iar pe Varava l-a cerut și l-a slobozit”, afirmă părintele.
Nerodirea și desfrânarea
Primul păcat este nerodirea, sterpiciunea. Poporul a părăsit izvorul vieții – cuvintele Evangheliei – și a ales în schimb interpretări greșite.
Pilda smochinului face referire directă la această stare a Sinagogii. Deși nu era încă vremea roadelor, iar Duhul Sfânt nu coborâse, smochinul era complet lipsit de semne de viață. Refuzul categoric al Evangheliei și înrădăcinarea în litera Legii au adus asupra lui blestemul uscăciunii: „Să nu mai rodești în veac”.
Al doilea păcat al lui Israel este desfrânarea. Mesia venise pentru a salva oile pierdute ale casei lui Israel și trebuia să intre mai întâi în cămară, fiind Mirele care venea pentru poporul Său. Însă Israel s-a lepădat de adevăratul Mire și l-a ales pe Baraba, un tâlhar. Din această pricină, Biserica îl numește astfel.
„Adunare vicleană și desfrânată care n-a păzit credința bărbatului său”.
Iosif este un exemplu de curăție și credință față de stăpânul său. Părintele amintește că el a preferat închisoarea în locul cedării la ispitele desfrânate ale egiptencei.
Cele două păcate ale lui Israel rămân, de-a lungul vremii, piedici în calea intrării în cămara de nuntă a Mirelui Hristos. Smochinul neroditor simbolizează sufletul care nu se adăpă din Izvorul vieții, Hristos, și nu aduce rodul duhovnicesc al Evangheliei.
Mântuitorul, mereu flămând de mântuirea noastră, caută rodul faptelor mântuitoare și, neaflându-l, ne blestemă cu uscarea, transformându-ne în materie pentru focul gheenei. De aceea, Vecernia de luni ne cheamă la reflecție și pocăință.
„Temându-ne fraților, de pedeapsa smochinului celui uscat pentru nerodire, să aducem roade de pocăință lui Hristos, Cel ce are mare mila”, mai spune părintele.
Rodnicia în fapte bune este o datorie, în acord cu harul primit la Sfântul Botez, așa cum ne învață și ne îndeamnă Marcu Pustnicul.
„Omule, care ai fost botezat în Hristos, dă numai lucrarea pentru care ai luat puterea”, adaugă slujitorul bisericii.
Aceasta este haina sufletească necesară pentru a intra în cămara vieții veșnice.
Lunea Mare. Smerenia, o virtute pe care credincioșii sunt chemați să o dobândească
Prea Frumosul Iosif este pomenit, pe de o parte, pentru curăția sa, iar pe de altă parte, ca o icoană a Mântuitorului. Așa cum Iosif a fost vândut de frații săi cu intenții ucigașe, dar ulterior a devenit izbăvitorul lor, hrănindu-i cu pâine în timpul foametei, tot așa și Mântuitorul Hristos a fost vândut și dat la moarte de poporul Său, dar a devenit mântuire pentru Israel și pentru întreaga omenire, hrănindu-ne cu pâinea cea cerească a Trupului Său Preacurat.
Potrivit părintelui, Iosif este „preafrumos” nu prin frumusețea trupească, ci prin frumusețea curăției sale. Curăția, considerată de Părinți ca fiind întreaga înțelepciune, reprezintă o sumă a tuturor virtuților, semn al credincioșiei statornice față de Dumnezeu.
Astfel, orice păcat este o întinare, o necurăție, o desfrânare, iar omul părăsește adevăratul Mire și se diavolului.
„A doua Eva aflând șarpele pe egipteancă, se nevoia să vâneze pe Iosif prin cuvinte de momeli. Iar el, lăsându-și haina, a fugit și a scăpat de păcat. Și gol fiind, nu s-a rușinat, ca și cel dintâi-zidit mai înainte de cădere…”, explică părintele Tănase.
Păcatele lumii
Goliciunea lui Adam, explică Sf. Maxim, era semnul unei vieți simple și naturale, fără nevoia de îmbrăcăminte, deoarece, din cauza nepătimirii sale, acesta nu experimenta rușinea. Înainte de cădere, omul nu era stăpânit de impulsuri păcătoase sau de dorințe trupești contrare naturii sale, ci trăia într-o stare de libertate și armonie, fiind simplu și neatins de conflicte interioare (Ambigua).
După căderea în păcat, ochii lor s-au deschis și au realizat că erau goi, s-au rușinat, și-au făcut îmbrăcăminte din frunze și s-au ascuns (Facere 3, 7-10).
După blestem, Dumnezeu i-a izgonit din Rai. De atunci, goliciunea trupească a devenit un motiv de rușine, asociată cu păcatul.
„Iosif, gol fiind, nu s-a rușinat ca și Adam înainte de cădere”.
Mulți pustnici și oameni ai lui Dumnezeu, cum a fost Sf. Maria Egipteanca, au trăit goi și nu se rușinau, goliciunea lor fiind un semn al nepătimirii și un prilej de laudă. În realitate, omul din Rai nu era complet gol; era îmbrăcat în veșmântul harului nepătimirii, iar goliciunea exterioară nu avea niciun înțeles pentru el. La fel, omul duhovnicesc, chiar dacă trupul său este gol, este îmbrăcat cu haina virtuții și poate purta cu ușurință goliciunea trupească.
Ce îi împiedică pe oameni să intre în cămara Mântuitorului
Nerodnicia virtuții și necurăția sunt păcatele majore, care ne împiedică să intrăm în cămara împodobită a Mântuitorului, mai spune părintele. De aceea, cererea celor doi fii ai lui Zevedei, de a sta de-a dreapta și de-a stânga Mântuitorului, este un subiect care se regăsește în Sfânta și Marea Luni.
„Doamne, nepricepându-se mama fiilor lor Zevedei, pentru taina cea nespusă a rânduielii Tale, a cerut de la Tine ca să dăruiești fiilor ei cinstea împărăției celei vremelnice…”, se arată în slujba Utreniei.
Dacă cele două păcate menționate anterior au fost o primejdie pentru sinagogă, acest al treilea păcat a fost o primejdie chiar pentru cei mai apropiați ai Domnului, ucenicii și Biserica Sa. Totuși, Mântuitorul ne arată că o astfel de înțelegere este străină de El:
„Ci Tu, învățând pe ucenicii Tăi, le-ai zis să nu se asemene păgânilor, ca să stăpânească pe cei mai mici… Că nu va fi așa între voi, ucenicii mei…; ci cel mai mare dintre voi să fie slujitor tuturor. Că și Eu Însumi am venit ca să slujesc lui Adam celui ce sărăcise și să-Mi dau sufletul răscumpărare pentru mulți…”, a rostit Domnul.
Părintele Tănase arată că sărăcia și smerenia în slujirea aproapelui sunt înțelese abia acum de Biserică.
„Cuvioase Părinte, glasul Evangheliei auzind… bogăția și slava întru nimic le-ai socotit și tuturor ai strigat: iubiți pe Dumnezeu și veți avea dar veșnic. Nimic să nu cinstiți mai mult decât dragostea Lui și atunci când va veni întru slava Sa, veți avea odihnă cu toți sfinții…”, arată mărturieathonită.ro.
Sărăcia, smerenia și dragostea față de Dumnezeu sunt virtuțile care ne deschid larg ușa cămării împodobite a Mântuitorului.
