„Desenul unui copil cu mesajul ,,Te rog, salvează-mi casa” m-a rupt”, mărturisește Sofia Sukach, o tânără scriitoare din Kiev, care a revenit recent acasă, după ce a fost nevoită să fugă din calea războiului, în primele zile ale invaziei. Într-un eseu redat de Insider, ea a povestit cum a găsit locul în care a copilărit și în ce mod trăiesc acum conaționalii săi.
Înspăimântătoare și emoționantă, așa descrie Sofia experiența revenirii în Ucraina, după ce a fost nevoită să fugă în Polonia când a început războiul. Tânăra scriitoare a plecat din Kiev în primele zile ale invaziei la părinții ei din Varșovia. Apoi, a devenit studentă la Universitatea din Zurich.
Deși lucrurile începeau să devină normale departe de bombardamente și sunetul sirenelor, pentru Sofia era important un singur lucru: să se întoarcă acasă. „Deși ar putea părea o aventură mare și grozavă, nu a fost. În acele luni de rătăcire în jurul lumii, am visat la un singur lucru: să mă întorc la un Kiev liniștit, un loc în care, împreună cu majoritatea hainelor, jurnalelor și fotografiilor mele, mi-am părăsit sufletul”, a spus ea.
Vacanța de vară din timpul facultății i-a dat oportunitatea să se întoarcă acasă și după ce și-a pus la punct planul pentru două săptămâni a pornit spre Kiev. „Am plănuit o călătorie de două săptămâni, în care să-mi vizitez prietenii și membrii familiei care au rămas în Ucraina, să am conversații lungi cu ei despre orice altceva decât războiul și, poate, să găsesc sufletul pe care l-am lăsat acolo cu luni în urmă”, a mărturisit Sofia.
Călătoria a început în autobuzul cu etaj care mergea din Varșovia la Kiev. „Era plin de oameni. O tânără mamă își liniștea copiii plictisiți și obosiți, care întrebau iar și iar cât timp mai era până își puteau vedea tatăl. O femeie ceva mai în vârstă se străduia din răsputeri să-și ascundă lacrimile în timp ce vorbea la telefon cu fiul ei, care se afla în prima linie.
O femeie povestea despre cât de mult i-a luat soțului ei să-și construiască casa și cât de repede a fost distrusă în timpul războiului. Doi bărbați discutau de ce au decis amândoi să renunțe la slujba în străinătate și să se întoarcă în Ucraina pentru a se alătura armatei”, își amintește tânăra, care a ajuns la concluzia că, „deși aceasta este realitatea, ne întoarcem cu toții în țara noastră, o țară care este încă în război”.
Intrarea în Ucraina a adus o liniște apăsătoare în autobuz, povestește Sofia. Și multă frică. „De îndată ce am trecut granița cu Ucraina, în autobuz s-a așternut liniștea. Era o dimineață devreme și fiecare dintre noi era ocupat să se uite pe fereastră. Tuturor le era teamă să vadă urmele războiului. Și erau o mulțime”, scrie ea.
„Desenul unui copil m-a rupt”
Peisajul gri, dezolant, clădirile bombardate, sunetul amețitor al sirenelor și un desen i-au amintit brusc de ce a fost nevoită să lase toată viața ei în urmă și să fugă pentru a supraviețui. „Am trecut cu mașina pe lângă școli bombardate din regiunea Jytomyr, am văzut cum vehicule militare pline de tineri se îndreptau spre estul sau sudul Ucrainei și am auzit o alarmă aeriană pentru prima dată după ceva timp. Mi-am ținut lacrimile printre acele priveliști, dar când am văzut desenul unui copil la o stație de autobuz care spunea ,,Te rog, salvează-mi casa” m-a rupt.
După coșmarul invaziei rusești, tot ce am văzut acasă au fost cruci și mașini arse, garduri bombardate ca o sită și case distruse brutal, cu acoperișuri demolate și ferestre sparte”, mărturisește Sofia.
Tânăra a remarcat însă un lucru important. Deși ucrainenii trec în continuare prin momente de răscruce au puterea să-și revină incredibil de repede, chiar dacă pe fundal sună deseori sirenele. „În ciuda acestor mementouri îngrozitoare ale războiului, viața de aici a continuat. În locurile în care sute de oameni au fost uciși cu luni în urmă, cupluri tinere se plimbau pe îndelete cu cărucioare, iar muncitorii din construcții restaurau clădiri cu grupuri de voluntari.
După ce am mai petrecut câteva zile în oraș, m-am trezit obișnuindu-mă și cu noul Kiev. Nici oamenii în uniforme militare la tot pasul și nici expozițiile de tancuri arse cu care se joacă copiii nu m-au surprins și nu mi-au mai adus lacrimi în ochi. Eu, ca și ceilalți, am încercat să văd normalitate în lumea anormală din jurul meu”, scrie Sofia.
Deși orașul în care a crescut nu mai arată la fel, cea mai mare schimbare pe care e remarcat-o Sofia este în oameni. „De când am văzut ultima dată Ucraina în urmă cu luni, țara s-a schimbat semnificativ. Cele mai mari urme de război pe care le-am observat nu au fost în infrastructură, ci în ochii ucrainenilor. Am văzut ochi care plânseseră din cauza invaziei și pentru pierderea celor dragi. Ochi care erau triști, fericiți, maturi și obosiți. Ochi care s-au săturat de tragedie, dar nu de luptă. Dar, oricât de adânci ar fi cicatricile pe care forțele ruse le lasă în sufletele noastre, nu ne vor lua niciodată dragostea pentru libertate”, a mai scris tânăra.
